Eminul meu iubit...” 2014 Scrisorile premiate

" Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit...” 2014 Scrisorile premiate

Baletul iubirii, Te ridici ușor ca un fulg din pat să nu-mi tulburi visele frumoase și mă învelești cu toată dragostea ta. Am certitudinea că dacă aș fi la marginea vieții și tu ai putea să-mi împrumuți din a ta ai face-o jumate-jumate cu mine, fără să stai pe gânduri numai să mai petrecem o clipă împreună. Te aud ca prin somn cum pui de ceai. Alegi ceaiul care-mi place mie și concomitent cu apa fierbe și generozitatea ta, de aceea, te rog, să nu mai pui zahăr sau miere în cană, mi-ajunge dulceața gesturilor tale! Desfaci o portocală, pui cojile pe perna mea să simt aroma, apoi ușor-ușor îmi umezești buzele cu sucul dulce și parfumat. Suvița care-mi cade pe ochi o netezești cu degetele tale calde și faci focul să-mi fie cald. Toată noastea ai pus lemne pe flăcările lacome coborând din pat și jertfind somnul tău căldurii și confortului meu... Visam că sunt în Rai, eu admiram pomul fermecat care rodește mereu, iar tu aveai mânecile cămășii albe suflecate fiindcă îl curățai de omizi. După aceea ai adunat margarete, trandafiri, crini și orhidee să-mi faci un covor viu pe care să trec! Și eram regină a vieții tale și chiar dacă mi se uscau mâinile de bătrânețe, nimeni nu mi le săruta cu mai multă dragoste! Era iarnă, iar tu suflai în fulgii care mi se așezau pe ochi și ei se topeau instantaneu fiindcă îmi purtai de grijă cu toată puterea sufletului tău... Alunecam spre moarte tinându-ne de mână ca doi copii și oricât ne durea anotimpul care se schimbă și pustiește totul, dragostea noastră era vie și ne punea nimbul nemuririi pe frunți... Copii bolnavi de moarte tratându-se cu iubire. Apoi am început săne jucăm cu sfârșitul, am început să râdem în hohote de doamna care ne alerga cu coasa, fiindcă prea ne aveam unul pe altul și luptam împreună în fața ei, iar deznădăjduită a plecat promițând că va veni când o vom implora-o în genunchi, fiindcă nu ne-a putut învinge! Printre zăpezi uriașe sau flori de mac și albăstrele presărate în grâne de aur valsul iubirii noastre!

Elena Stan - Drajna de Sus/Jud. Prahova

De ce , uneori, se îndrăgostesc oamenii?

.

De ce la unii oameni această îndrăgostire ţine mai mult iar la alţii mai puţin? De ce, după trei ani de iubire (căci dragostea ţine trei ani, nu-i aşa?), te uiţi la celălalt (la cealaltă) ca la un străin nesuferit şi te întrebi sincer nedumerit: - oare ce dracu voi fi văzut atunci la el (la ea), de mi-a sucit minţile?

Şi oare de ce, în cazul norocos, când celălalt răspunde iubirii tale, te simţi în al nouălea cer şi ai împărtăşi bucuros soarta albinelor care, atunci când fac dragoste în văzduh, la cinci km înălţime, masculul, în timp ce îşi fecundează regina, moare în îmbrăţişare, fericit?!

Sau de ce, atunci când celălalt (cealaltă) nu răspunde dragostei tale, tu, pentru a-ţi curma o suferinţă ce-ţi otrăveşte clipă de clipă sufletul, eşti obligat să ucizi în tine dragostea pentru ea şi tocmai în acele momente te simţi asemenea unei mame criminale, ce îşi provoacă singură avort, omorându-şi cu propriile mâini copilul în pântece?

Acestor întrebări şi încă multor altora, ce se pot pune despre misteriosul fenomen numit dragoste, a încercat să le răspundă omenirea de-a lungul secolelor prin basme, prin poezii, prin mituri.

Şi aşa, „pe pământul vechii Dacii” s-a născut legenda Zburătorului şi a Luceafărului (Hiperion), entităţi venite din altă lume, de pe un alt tărâm, sau, cum am spune astăzi, dintro altă dimensiune. Căci despre asta este, de fapt, vorba: DRAGOSTEA, inducând oamenilor „Stări de Conştiinţă Modificată” (SCM), oarecum asemenea drogurilor de mare risc, e foarte probabil ca EA să fie de origine extraterestră.

Şi cum cea mai simplă POARTĂ de acces în lumea noastră pentru EI este IMAGINARUL, pe acolo se forţează intrarea. Nu întâmplător, când ne îndrăgostim, primele întâlniri le avem în vise şi nu degeaba apoi o (îl) visăm şi cu ochii deschişi.

MUNDUS IMAGINALIS (H. Corbin), „lumea imaginală”, deşi are un grad de realitate mai

„slab” decât realitatea în care trăim noi, nu înseamnă că nu poate, şi nu are, putere asupra noastră. (După cum există şi realităţi mai „tari” decât realitatea noastră tridimensională: „Cine vede faţa Mea moare!”)

Cu totul şi cu totul întâmplător tot un român (istoricul religiilor, Ion Petru Culianu), în „Eros şi magie în Renaştere - 1484”, carte care l-a făcut celebru în Occident, a prezentat cazul lui Giordano Bruno, savantul ars pe rug de Inchiziţie nu pentru teoriile heliocentrice, cum s-a crezut atâta amar de vreme, ci pentru vrăjitorie, pentru capacitatea de a manipula realitatea cu ajutorul fantasmelor. Adică se pare că unele vrăjitoare (vrăjitori), atunci când îşi borborosesc incantaţiile, mantrele şi formulele lor, chiar pot genera efecte în lumea noastră. Unul dintre efecte fiind bunăoară: ÎNDRĂGOSTIREA.

Schiţat foarte sumar, cam acesta este haloul enigmei numită dragoste. VASILE SĂRĂNDAN , Arad

Un altfel de scrisoare de.. dragoste Fratele meu de suflet, plin de înţelepciune, când un stâlp al casei se clatină, să avem mare grijă să nu ni se dărâme întreaga clădire…numaidecât trebuie luate măsuri de întărire a pilonului, să-l cizelăm ca înainte dar nu înainte de a săpa de jur-împrejur să vedem ce este putred… Nu va fi ca dinainte - cu siguranţă! Cel puţin s-au făcut grilaje de susţinere. Unde ai văzut, fratele meu de suflet, o casă să dăinuie în vreme cu doar trei stâlpi de susţinere?! Nu este un simplu scăunel unde să se aşeze gospodina când umple doniţa cu laptele cald, îmbietor de la ugerul vacii şi nici măsuţa cu trei picioare – rotundă, ca la cavalerii mesei Rotunde, unde bătrânul nostru Tată să porţioneze mămăliguţa fierbinte, fierbinte cu un fir de aţă albă, aproape transparentă… Mă duce gândul la marinarul ce toată viaţa şi-a petrecut-o conducându-şi corabia; mai mică sau mai mare ca dimensiune, pe apele dulci ori sărate ale oceanelor, indiferent de vreme, bătaia vântului, ceas de ceas – din zi ori miez de noapte, cu grijă, peste fire uneori, îşi duce la destinaţie călătorii. Sau marfa pentru care a semnat un contract. Ca şi noi în oceanul uscat al timpurilor, el, marinarul traversează apele, de multe ori tulburi pentru că

dincolo îi aşteaptă familia, un loc mai bun de muncă, de ce nu, fuga în necunoscut, de a lăsa în urmă dureri, înfrângeri, lăcrimări de răni nicicând cicatrizate… Aidoma acestora, şi noi, pasageri trecători pe valurile apelor, cu căpitanul în frunte, lăsăm în urmă un buletin plin de cifre, unde locul zbuciumat al nopţilor l-a luat liniştea sufletească şi împăcarea cu sine… Fratele meu plin de înţelepciune, legătura dintre cârma corăbiei şi inima căpitanului este ca un fel de logodnă nescrisă peste timp:mănâncă împreună, având grijă să nu schimbe direcţia vasului, vorbesc împreună în nopţile cu lună plină sau când te înspăimântă cucuveaua ori se înalţă mai mult decât ar trebui valurile mânate de curenţii reci, imparţiali, se îmbrăţişează când un junghi le traversează trupurile… Şi plâng; unul, spălând cu lacrimi sărate obrazul ars de soare şi celălalt, răcorindu-şi motoarele cu sărătura apelor oceanului. Tulburi amândouă. Corabia nu acostează singură. Niciodată! Fratele meu de suflet, pe valurile tulburi ale oceanului, fără cârmă dibace şi chibzuinţă marinărească, lui, Căpitanului i s-ar scufunda vasul. Este o logodnă a sufletului – nescrisă, ce-i leagă peste timp: patul din scândură tare, spălată de sărătura apelor ca şi pătura uzată, uzată dar, cu amintiri de neşters îi acoperă hainele; nu mai are vreme să-şi pună pijamale, nu mai are vreme de bărbierit; oglinda sa este interminabila apă a oceanului: verde sau albastru marin, tulbure cu valuri mari sau molcome, unde balene adevărate sau imaginabile îi urmăresc mersul, cu albatroşii ce-i anunţă din vreme schimbarea vântului, curenţii reci ori a ploaie ca şi alintul acestora când îl surprind pierdut în gânduri… Pe umeri, un porumbel voiajor îl trezeşte din visare; alături de acesta deapănă intimităţi greu de spus: lumea este bună sau rea; lumea, la fel ca marea, este agitată şi tulbure. Ochii roşi ai porumbelului privesc în ochii căpitanului; îi îngăduie plânsul inimii. Nu-i dă sfaturi. La ce bun?! Din vreme în vreme, însă, ciupindu-l de ureche spune-i: Răbdare! Răbdare! Drumul este lung dar speranţa nu moare!... Aidoma acestor pasageri trecători, căpitanul vasului scapă un „Ehhhh!”, după care, punându-şi mâna streaşină la ochi, cuprinde zarea cu privirea. Nemărginita zare… infinitul. El, o boabă de muştar în Grădina de Aur a Eternităţii, el un visător plin de înţelepciune, ar voi să fim mai buni, mai toleranţi, mai harnici şi nu cerşetori la porţile altora… El, care duce şi aduce oameni plini de griji, plini de vise, oameni ce ar voi să domine lumea ori să oprească timpul; oameni care ar voi să se îmbete cu dulceaţa acestor frumuseţi… Trecătoare ca zilele într-un an, ca timpul într-un secundar… Cutez, fratele meu de suflet să redau ceva din dimensiunea incomensurabilă a Macrocosmosului; ce suntem noi faţă de Univers?! Biete furnici – mai mari sau infime; căutăm de zor, căutăm drum către muşuroiul sufletului unde să adunăm – zilnic, oceane întregi de resturi; pândim la colţ de stradă alte furnici, din altă castă şi, pentru supremaţia saţietăţii, scoatem colţii. Însoţite de cuvinte abraşe, înmagazinăm – continuu, noi forme de atac, războiul sufletului necenzurat, neprimenit cum ne este memoria, privirea, auzul: arhipline. Poate de aceea nu mai răspundem la comenzile celelalte… Să dezbrăcăm omul vechi, îmi vei spune! Cum să dezbraci omul vechi de hainele în care s-a obişnuit deja!? Numai şi numai dacă şi el are voinţă… Apoi, unde să adăstezi atâta materie ruginită?!

În apă?! Fântânile au secat. În groapă? Au fugit malurile şi hăul care s-a format te cuprinde în îmbrăţişareai, pe tine şi pământul-Mamă. Să laşi, la vedere, în livadă, în curte, grabnic se citeşte neizbânda atâtor ani. cine adună fiare vechi, rugineşte odată cu ele! Aurul străluceşte şi pe întuneric. Aurul minţii. Este un fel de amestec de nobleţe şi preţuire a frumosului; dă culoare şi gust rafinat celui ce-l poartă cu înţelepciune: Cuvântul. Acesta este aurul sufletului! Celălalt, cine aleargă cu limba scoasă după el, ajunge la ipocrizie, laşitate, afişare deşartă. Tot ce-i mult, strică!... Mai este un fel de aur, fratele meu plin de înţelepciune: aurul iubirii dezinteresate. De fapt, adevăratul aur. Nu există nici un fel de aliaj în compoziţia acestuia. Mai degrabă un liant între speranţă, credinţă, rugăciune – un fel de jertfă personală, îmbrăcată cu haina milosteniei, a abstinenţei de la fapte fatidice. Se numeşte Iubirea din aur. Pur. Iubirea interioară care se naşte prin focul nestins din cuptorul sufletului; cine ştie a-l menţine viu, aprins continuu – dacă vrei, prin topirea fierului acumulat de-a lungul vremii, dă naştere lavei. Lava de aur care luminează pe întuneric şi pe care – de la distanţă, o pot observa asceţii. Care mai sunt. Şi Dumnezeu. E ca un fel de cutumă unde toţi ascultă de vocea inimii, unde privirea tuturor este aidoma cu blândeţea copilului nevinovat prins asupra unui fapt inedit: stricarea unei jucării. Roşeaţa din obraji îi dispare numai după ce Stăpânul îl iartă. Deşi poate jucăria era stricată…

Olariu Elena, Răducăneni

Iubeşte şi lasă-mă-n pace Mulţi oameni se plimbă pe acoperişuri pe-aici. Îşi fac tot timpul de lucru. Deşi am scris în unele eseuri despre „funcţia gnoseologică a iubirii”, cred că a sosit momentul să mărturisesc cu toată francheţea că de cîte ori mi-a apărut în cale, pe mine dragostea mai mult m-a prostit. Poate că într-adevăr pe unii, caractere puternice cum se spune, îi iluminează, îi inspiră, îi face mai spirituali, mai spontani, plini de farmec şi vervă. Unii ştiu să se-ntreacă pe sine în vorbe frumoase, să pară graţioşi, maiestuoşi sau moştenitori ai împărăţiei cerurilor odată aflaţi în această situaţie, alţii se pricep atât de bine să-şi caute iubirea pentru a povesti apoi cum şi-au găsit sufletul pereche şi-ntr-adevăr pe chipul lor parcă s-ar zări ceva ce seamănă a înflorire, fireşte, la altă scară decât aceea vegetală, în fine, toţi aceştia ştiu să vibreze într-un mod vizibil şi eficace, ca şi cum nu ar fi trecut, până la starea asta, prin acel haos unde stau laolaltă devotamentul, nebunia, disperarea şi dorul sinucigaş al tinereţii pe care îndrăgostiţii îl ştiu atât de bine. Poate este şi o chestiune de educaţie la mijloc, dar în astfel de momente eu nu mai pot decât să accept docilă anestezia pregătitoare intervenţiei ce mă va transforma într-o mică sirenă aşteptătoare, ca şi cum presimţirea sentimentului ce mă va transporta altundeva pentru un timp, deja m-ar absorbi, iar certitudinea îndrăgostirii ar sta în setea de moarte. Incapabilă de o minimă strategie cuceritoare, mă simt în schimb pregătită pentru orice sacrificiu: de la mutilări fizice la umilinţe morale, de la devotamentul orb, hipocratic, până la ştergerea fiinţei proprii din cartea vieţii.

Ca şi cum nu ar mai exista mări, munţi, păduri sau alte ţări care să dea seama de existenţă, eu concentrez atunci întrega lume într-un individ care tocmai acest amănunt îl ignoră şi-mi este cu neputinţă să mai păstrez vreo legătură socială sau să întreţin laboratorul vreunei funcţii vitale. Pe de altă parte, îmi este la fel de lesnicios un comportament spectral, după ce ies din solzii sirenei, din spuma sărurilor de baie unde cânt sau zac îndelung, a şampoanelor cu efect plăcut, halucinogen, şi ore în şir încep să cutreier locurile prin care sufletul meu a fost corupt de iubire. Emotivitatea şi adoraţia mea evidente până la indecenţă creează în jur o stare de panică şi stânjeneală greu de acceptat şi descris, căci iubesc cu privirea intensă a unui câine şi inginer deopotrivă, iubesc precum în „Hymne à l’amour” sau ca în „De-ai fi tu salcie la mal” şi presupun că manifest toate simptomele din „Zburătorul”. Când creierul tot a fost învăluit în această pânză ţesută de păienjeni cu aripi, nu numai că mi se dezvăluie totala-mi nulitate socială, dar ca şi cum aş fi decisă să lupt cu ultima brumă de inteligenţă până la completa ei nimicire, încep să fug de tot ce ar putea să-mi spună că mă-nşel, astfel încât reuşesc să mă îndepărtez pînă la intangibil de orice posibilă întîlnire reală. Pe scurt, cu cât sunt mai îndrăgostită, cu atât sunt mai proastă şi mai bolnavă. Mi sencetineşte mintea pe măsură ce se-nteţeşte flama aprinsă de insesizabila scânteie a unui cuvânt, a unei priviri, a unui gest, nu mai am nici un fel de curiozitate intelectuală şi nici o minimă capacitate logică de a duce până la capăt un silogism elementar, sau de a explica ceva raţional. Realitatea este că nu-mi pot scoate cu nici-un chip ficţiunea din cap. Şi-atunci suferinţa mea nu mai nimic din romantismul conştient de imposibilitatea împlinirii în această lume, iar atunci cînd realitatea mă contrazice la tot pasul, eu cred în această iubire ca în ceva adevărat şi viu. Şi tocmai de aici, de unde voiam să ajung, izvorăşte voluptatea autosugestiei ce se revarsă în plăcerea ascunsă, nemuritoare ca şi contemplaţia ce poate dura câteva zile. Alteori săptămâni în şir sau chiar ani. Când îţi mor visurile, mîngîierea este că din moment ce n-au apucat să ia nici-o formă din realitate, ele nici nu se sfîrşesc astfel, ci continuă de acum şi de-aici înainte la nesfârşit: „And in my dreams I kiss your lips a thousand times”. Dar acum tocmai mi-am dat seama că nici-un bărbat de pe lumea asta nu merită atîta zadarnică tandreţe. Şi cu cât mă-mpresoară pustia acestui gând, cu atât mai bine înţeleg funcţia gnoseologică a iubirii.

Lorena Stuparu, Craiova

SUNT UN PIC… OCTOGENAR de George POPOVICI

În zi şi an de paişpe,-n Făurar, Am devenit şi eu Octogenar! Dar… Nu-i nimc, Sunt doar… Un pic! Pân-acum n-am constatat Ceva să mi se fi schimbat. Adorm tot fără protocol, Dacă nu uit, mă mai şi scol, Beau câte-o bere pe furiş, Şi unde trebuie mă… duc… …Dacă apuc! Sau… mă usuc!... Mănânc orice, că toate-mi plac Şi unde trebuie mă… plimb… …Sau,… dacă fac Pe drum,… mă schimb! La braţ merg cu Deceniul Nouă În trei picioare, nu în două, De parc-aş fi din nou flăcău. Putea să fie mult mai rău! Cum? Nu vă spun că… n-am habar. Sunt doar… un pic… octogenar! -George Popovici – Bucureşti

********

Mi-e atât de greu să-ți scriu, mie mi-e greu, celei ce altădată scrisul i-ar fi fost izbăvire, curgând în râu învolburat de cuvinte, având menirea să spele de sare, suflet și iris, gânduri și patimi, neputință și durere, regret și păcat . Simt nevoia să scriu neîntrerupt, să-ți spun toate nespusele, să-ți strig toate neauzitele, tot ce nu am putut să spun când am avut cui, să-mi desenez sentimentele cel mai bine, prin litere rotunde, pline. Și totuși ce să-ți scriu? Ce să-ți spun? Că te văd când nu ești, că te văd în tot ce este? Că ești pretutindeni, începând cu adâncul din mine, până dincolo de nemărginirea visului ascuns sub gene. Că-mi ești mirare și teamă? Că-mi tac dorul, că-mi strig tăcerea plină de tine? Azi ești pretutindeni, în mine până dincolo de mine, în realitate, în tot ce visez, în tot ce este și-n tot ce-mi imaginez. Azi ești, dar mâine, mâine unde vei fi? Cum vor fi mâine adâncurile mele lipsite de tine, cum vor fi florile, fluturi, visele, ploile, anotimpurile, toate pe care ne-am scris iubirea, cerșind, cu palmele unite, timpului trecător, eternitate? Pentru mâine aș vrea să am puterea să-ți scriu: ”Iubitule, pleacă acum, pleacă cât mai poți, cât mai este timp nedureros, cât mai este încă frumos”… Ar trebui să-mi pot opri pasul, zbaterea inimii, goana gândului, tremurul genei sub greutatea lacrimii. Ar trebui, dar nu pot. În egoismul meu, născut din iubire, te vreau numai pentru mine, așa cum ești, imperfect, inegal, indecis, vreau să te păstrez numai pentru mine, numai pentru mine, să te completez cu bucăți din sufletul meu în care să te regăsești când ți-e greu, să găsești, mirându-te de câte fețe poate avea, iubire ce-o port ca un dulce blestem de fericire, anatemă de nepăsare și abandonare, risipire și adunare, împărțire și dăruire, tandrețe și furtună, pasiune și dragoste nebună, râs în disperare, lacrimi și bucurie, toate adunate putând să oprească timpul în loc, astfel încât orice clipă să ne pară o veșnicie. Asta e iubirea mea. Ce-ar putea să-ți mai ofere altcineva? Poate un chip îngeresc, poate un suflet cu mai puține riduri, mai lumesc, mai apropiat de pământ decât de nori, poate un suflet gol, lipsit de temeri, de incertitudini, de întrebări, de mirări. Ce să-ți mai scriu? Că încă mi-e teamă, când sunt fără tine, de oameni, de ploaie, de soare, de noapte, de flori, de copaci, de toate care ne leagă prin fire nevăzute, să nu fie cumva iar amăgiri de fată morgană? Știu răspunsul! Să las soarele să mă-ncălzească, gândind că-s brațele tale. Dar, dacă o să mă frigă prea tare? Unde-o să-mi găsesc umbra ce-o să mă apere de arșița din soare?

Să privesc floarea, s-o ating și să mă bucur de atâta culoare? Dar dacă tristețea și atingerea mea o vor scutura? Să las noaptea să vină, să te pot visa? Dar dacă visul o să-mi fie coșmar? În ce brațe voi alerga, dacă în întuneric nu te voi vedea și zbaterea-mi va fi în zadar? Să-mi caut liniștea plimbându-mă prin parcuri, prin păduri, fiindcă tot visez copaci? Dar dacă o să mă rătăcesc printre ei? Să închid ochii și să-mi caut nordul în tine? Dar dacă steaua polară nu va voi să răsară? Să ascult ploaia și să mă gândesc că-i trimisa de tine să-mi cânte cântec de leagăn, ce vrea să m-adoarmă? Dar dacă în loc să mă liniștesc ascultând ploaia, voi auzi doar bubuitul norilor și-mi va fi și mai teamă? Atâtea întrebări, atâți de “dacă”! Gata, m-am eliberat, ți le-am scris pe toate, chiar dacă mai caut în și-n mine răspunsuri, știu de pe acum ce-mi vei spune: „Noi suntem o certitudine, iar iubirea noastră ne unește în tot. Sunt sigur de asta pentru că tu ești eu, eu sunt tu...poți tu, singură, să te rănești, poți tu să te părăsești, poți tu să nu te mai iubești? Da, îți voi da dreptate, tu ești o certitudine, nu ești un vis. Noi împărțim la doi de atâta timp, soare, și nopți, și lacrimi, și ploi, chiar și pe noi. Aaa!!! Știu acum... noapte mă va păzi gândul tău și voi visa frumos, simțindu-te aproape, uneori atât de aproape încât nici visul nu va mai avea loc pe unde să treacă. Căldura soarelui îmi va aminti de căldura ta, fără să mă rănească... tu nu vei știi să rănești... cicatricile de pe inima ta îmi spun că știi doar, cum e să te rănească alții. O să-mi colorez irisul cu floarea dăruită de tine, alta și alta în fiecare zi, de la prima brândușă, până la impasibila floare de piatră.... ea mă va învăța să fiu puternică și să nu cad la prima adiere mai rece din vântul renunțării, la prima briză de tăcere . Nu-mi va mai fi teamă să dorm, ca nu cumva în zori să realizez că nu am împărțit la doi decât un simplu vis. Va fi deajuns să întind mâna sau să inspir mai adânc. Te voi atinge, te voi respira. Tu vei fi acolo, real, palpabil, certitudinea mea. Și dacă voi adormi, nu mă mai voi trezi repede, repede ca nu cumva să pleci cu zorile. Tu nu ești vis, tu ești aievea și mai avem atât de multe de împărțit…la doi, și încă o dată la doi, trecutul de ieri, iubirea de azi și alte zeci de vieți de apoi. Maria Călin - Galaţi

Dragostea Dragostea, ce sentiment considerat puternic, pe care eu însă îl consider extrem de siropos, dar am auzit că atunci când vrea Cupidon să se amuze se face un mare arcaş isteric, pus pe şotii şi e diferenţă de la punct ochit la punct lovit... E vai, pe lângă rozomovisme şi fericire când se mai află şi câte un unicorn care te atinge la suflet, înţepător ca alintaroma. Întrucât nu pot să spoun că am simţit vreodată dragostea, decât odată când m-am tăiat din greşeală cu o copertă a unui caiet pe care scria mare şi sublim ,,Iubesc" şi mai jos ,,matematica", pot doar să intuiesc că probabil eşti cu capul în nori mai tot timpul, de unde se poate să reiasă distanţarea faţă de ceea ce teoretic se numesc ,,prietenii", pentru o apropiere faţă de ceea ce se numeşte ,,iubită". Comunitatea contemporană îmi lasă un gust amar despre dragoste, o senzaţie, care în cel mai bun caz ţine mai puţin de un an pentru ştirile de la 5, vorba lui Maximilian, ,,..joacă în altă ligă,..toată lumea strigă..", seduce şi se duce. Aceste lucruri mă fac să cred că micul îngeraş cu săgeţi Cupidon suferă leziuni grave... Există pe de altă parte şi lucruri adevărate, sentimente adevărate. Nu ştiu cât se schimbă fizicul, mă îndoiesc totuşi că dragostea ar putea duce la anorexie, spre exemplu. Sunt într-atât de stângace încât presupun doar că nivelul endorfinelor creşte sau scade în funcţie de ,,le moné". Din interior, consider că fericirea pulsează ca inima ce pulsează fericire, uşor nestăpânită sau tristeţe, de data asta depinde de câte ori există vreun SMS primit, cu toate că bănuiesc faptul că Eminul nu începea să fie iraţional doar atunci, având în vedere că Veronica nu avea ,,smartfeon"... Asta este opinia mea. John Fowles spunea că morţii trăiesc prin dragoste. Hmm, ce bine că sunt viu... Bogdan-George Mihalache, Colegiul Naţional ,,Calistrat Hogaş", clasa a IX-a E, 15 ani, Piatra Neamţ

Adâncuri ’’- Dacă voi pleca de lângă tine îmi voi pierde direcția și sensul , o să fiu străină și insignifiantă zâmbetului , parșivă și crudă în fața propriei judecăți . La început o să mă încarcereze o durere cruntă , voi sta cu genunchii la piept zile întregi , cu draperiile trase și telefonul închis . Ușor voi ajunge să mă usuc , să mă deshidratez de gânduri , să mă clatin pe scena vieții , o să uit să fiu om și-o să mă hrănesc cu refrenul trecutului , al zilelor în care ploua torențial cu soare și bine . Cafeaua nu va mai avea același gust , ceașca o să poarte parfumul mâinilor tale , acel parfum dumnezeiesc care mă scoate din minți și are puterea să învie morți . Fără tine m-aș târî pe terenul accidentat al existenței pustiite și monocrome , fără tine aș uita că lucrurile simple , făcute din inimă , sunt singurele comori pe care le am . De tine țin strâns , pe tine te iubesc cu toate luminile și umbrele din mine , cu convingerea puternică în dansul maiestuos pe care îl facem prin acest haos sublim al viețuirii . Vreau să stai , să fii părtaș ori de câte ori mă voi prăbuși . Să asiști la suferința care va mușca cu lăcomie din mine , sau la fericirea supremă adusă de viitor . Ai devenit umărul pe care urlu ca un animal sălbatic , locul în care pun nestingherită întrebări și mă simt ’’ acasă ’’ . Când te-am cunoscut , tristețea și ura care mi-au legat viața au căzut cu ușurința cu care cade mătasea de pe pielea proaspăt spălată . La tine ajung atunci când oameni sau clipe mă biciuiesc , în brațele tale găsesc adăpost , căldură , înțelegere , găsesc

ceea ce nu merit și nu credeam că voi avea vreodată : fericirea . ’’ Ei bine , acesta este discursul pe care l-am recitat tuturor bărbaților din viața mea . Poate o să-l schimb , o să adaug cuvinte mai dulci , mai senzuale , mai melodioase , cuvinte care să emoționeze până și un suflet de piatră . Întotdeauna am ales bărbații după un singur criteriu , i-am preferat pe aceea în fața cărora nu puteam să fiu eu însumi , nu puteam spune ce simt și ce gândesc . Uneori am sloiuri de gheață prin vene , uneori mă îmbrățișează o frică infernală căci simt că se apropie momentul fatal când masca îmi va cădea și va scoate la lumină monstrul care se ascunde după un surâs copleșitor și doi ochi iscoditori . Eu nu pot să te iubesc , nu știu să fiu romantică și nici bună , mie îmi place să te operez pe viu , să-ți simt sângele cald șiroindu-mi printre degete , să te văd în cele mai groaznice chinuri . Îmi place să dansez pe nervii tăi întinși la maximum , îți ador strigătele de durere atunci când amplific flăcările din tine și te las să arzi până dispare cenușa . Iubesc furia din ochii tăi , frisoanele și coșmarurile pe care ți le provoc , punctul culminant când erupi ca un vulcan , sperând că lava îmi va distruge fiecare celulă . Dar pe mine nimic nu mă mai mișcă , eu sunt monstrul care se hrănește cu carne de om , cu frământări și nopți albe . Eu sunt lacul de care tu te-ai lăsat vrăjit . La suprafață plutesc nuferi fermecători , albi ca spuma laptelui și împodobiți cu păsări de o frumusețe rară , care te încântă cu trilurile lor mărețe. Dar în adâncurile lacului , trăiesc rechini și balene ucigașe , care te-ar sfâșia cu o bucurie malefică , te-ar înspăimânta cu ferocitatea lor demonică . Mama acestor creaturi pocite sunt chiar eu : i-am născut , i-am învățat să distrugă și să taie carnea dulce și fragedă a muritorilor . Le-am arătat fiecare mușchi și os din corp , le-am prezentat cuvintele care zac în oameni . Sub piele ei au cuvinte nerostite , pe care și-ar dori să le spună , dar le lipsește curajul . Și atunci cuvintele putrezesc în ei . Vai , dacă ar ști că au atât de puțin timp , dacă ar conștientiza că sunt doar niște trecători grăbiți și îngrijorați , ca rândunelele la venirea toamnei , dacă ar ști că tăcerea îi aduce pe cele mai umilitoare trepte , că tăcerea îi ucide ca o haită flămândă de lupi . Tăcerea lasă dorul subtil să se instaleze ca un parazit în inima lor și să trăiască pe seama fiecărei raze de lumină care le gâdilă simțirile . Sunt un monstru care își detestă propria făptură , care se amuză de naivitatea și încrederea că într-o zi mă vei putea schimba . Cum m-aș putea iubi când judec aspru tot ce mă înconjoară , când întorc capul la cerșetori pe stradă sau când mă răzbun cu atâta satisfacție ? Atunci nu mă iubesc . Nu mă iubesc deloc . Mi-am scos fiecare literă din mine , chiar dacă au rămas cicatrici și bube cumplite , căci nu aș vrea să fiu în locul celui care pleacă cu cuvinte nerostite în buzunarul inimii , nu-mi doresc să-i simt povara . În adâncurile mele se scaldă indiferența , în mine plutește nimicul , un nimic rușinos în care sunt la un maraton cu propria persoană , un izvor al cărui resurse de venin poate nu se vor termina niciodată . Totuși pe acest monstru fioros l-am surprins de câteva ori iubind . Iubește verdele blând al primăverii , ploaia , serile liniștite de august , vinul roșu , marea , muzica înălțătoare a pianului . Iubește un băiețel de doisprezece ani care atunci când ajunge acasă îi spune că are cele mai moi urechi din lume , iubește doi oameni care îl sună în fiecare zi să-l întrebe cum a fost la școală , dacă-a mâncat , îi spun să se îmbrace și să fie cuminte . În rest , nu cred să mai iubească altceva... . Aldea Adriana Gabriela - Colegiul Național "Horea , Cloșca și Crișan", clasa a-XII-a , Alba Iulia

MICRO - “S M S” – ESEURI

Putem fi în acelaşi timp donatori şi primitori de dragoste. Doar să nu ne pierdem cumpătul comunicării amintindu-ne în cele din urmă, că o aemenea stare se poate întâmpla fiecăruia dintre noi. * Dragostea poate să consacre pe cineva. Datorită dragostei o Fecioară Preasfântă a îmbrăţişat picioarele Fiului răstignit cu mâinile. Şi, în acest fel, prin dragoste, s-a siţit ea însăşi cu sufletul răstignită pe aceeaşi cruce. * A propos despre declaraţiile de dragoste. Lucru de căpetenie este de-a le rosti cu temei şi a le repeta foarte des, ele fiind singurele în stare să rotunjească o lună de miere care se prelinge. * O primă iubire nu merită s-o dai pe nimic. Nici să o dezamăgeşti. Dacă ai comis aceasă greşeală îţi pustieşti singur inima pemtru o primăvară sau pentru totdeauna. * Când trece prin faţa noastră dragostea închidem de plăcere ochii. Dar, sub genele întredeschise, mică, gingaşă umbra ei uşor se furişează intrând din nou în noi. * Nu mă tem pentru dragostea noastră. Nu mă tem deci de ceea ce nici tu nu trebuie să te temi. * E o magie gândul ascuns că, din prea multă dragoste, sunt liber, iubita mea, să te sărut cu mult foc chiar în această clipă. * Cu surâsul dragostei ce putem face? Putem lumina atât chipul nostru,

cât şi pe cel al fiinţei iubite cât dorim. * În principiu dragostea sinceră este ocârmuită de împreuna lucrare tăcută a două inimi care se iubesc. Dragostea sinceră înseamnă tocmai magia şi bucuria acestei cunoaşteri reciproce. *

Dragostea şi respectul reciproc purifică prieteniile din grupurile civilizate; le eliberează determinând pe fiecare individ în parte să-şi amintească despre societatea preafrumoşilor îngeri din ceruri. * Când ajungi să te faci iubit din mila celeilalte părţi, uiţi de faptul că dragostea se poate naşte şi din admiraţie. * Şi miracolul dragostei are o umbră, dar şi soarele ştie că ea se târăşte la picioarele îndrăgostiţilor. * Numai spiritul îi dăruieşte dragostei voluptatea de a înfăptui imposibilul. * Surda mulţumire sau încântare de a fi atinşi de miresmele dragostei; această întâmplare a aerului - această contagiune rămâne ţinta fericită a depoluării mediului nostru interior.

(copyright M.M.)

M I H A I M A T E I C I U C, Rădăuţi

SCRISOAREA a XII-a „Cu lacrimi de cerneală, trăiri şi dragoste multă, de pe front îţi transmit..” Dragul meu,

Abia e trecut de ora 00:00. Am răgazul de a-mi trage sufletul, fiindcă rare sunt momentele fără intervenţii. Aici, în fiecare secundă, trupuri cad secerate, sufletele se mută şi ele din a lor constelaţie, poate pentru a popula o alta, mai îndepărtată! Moartea a semănat un bilanţ sumbru astăzi: zeci de soldaţi şi de civili au căzut răpuşi de gloanţele inamicului. Acum e mai linişte parcă, cu toată că din când în când, zgomote puternice îmi fac sufletul să tresalte! Ziua de astăzi a fost una grea, interminabilă..nici nu ştiu de ce folosesc acest termen, parcă aş aştepta clipă de clipă să se termine...eu, care la fiecare pas, văd cum suflete se mistuie, visuri precum praful de puşcă în aer – se năruie! Un soldat american a fost rănit astăzi, iar întâmplarea a făcut ca acesta să cadă în grija mea. M-au cutremurat rănile astupate cu pământ. Fusese prins într-o deflagraţie de un puternic impact, fiindcă trupul îi era mutilat. Era în delir, iar în deliru-i îmi vorbea de logodnica sa, de faptul că astăzi era Ziua îndrăgostiţilor, că doreşte să o ia de soţie. Ore în şir nu a contenit din a o descrie, din a-mi creiona planurile sale de viitor. Ştiam că toate acestea erau în van, era prea rănit şi nu avea să reziste. Nu cu mult după ora 20:00 s-a stins din viaţă. Şi totuşi, pusese atâta viaţă în ultimele sale clipe petrecute pe pământ. Vorbise numai despre iubire, speranţă şi simplitatea ce leagă aceste trăiri. Stau şi mă-ntreb: cum poţi vorbi pe patul de moarte despre dragoste? Cred că a iubit-o foarte mult! Trebuie să fi fost un om frumos, curat! Doar un astfel de om, sângerând şi în agonie mai poate vorbi cu atâta patos despre dragoste şi viaţă, despre simplitate şi suflet. Acum mi-am amintit de tine, de cum nu te-ai opus să fac Şcoala de surori de Cruce Roşie. Dar m-ai rugat stăruitor să nu plec pe front, să nu te las, în detrimentul acestei misiuni. Şi am plecat! Nu pentru că am fost crudă sau lipsită de sentimente, ci pentru că atâtea vieţi aveau nevoie de alinare. Ştiu că tu m-ai iertat şi că mă aştepţi zilnic. Doar eu nu ştiu cum voi putea scăpa, fiindcă aici e Infernul! Nu doar militari pier, uneori şi civili, dintre noi, cei aflaţi în misiuni de salvare. E atâta durere şi suferinţă! Chiar şi acum, în miezul nopţii, e o căldură istovitoare! Ziua, ventilatoarele nu mai fac faţă, iar bolnavii nu se plâng doar că-i dor rănile, ci şi de căldură, disconfort. Îi spăl deseori cu nişte cârpe, iar ei răcoriţi pentru o clipă şi dezmorţiţi de durerile toate, parcă mă binecuvântează murmurând ceva, deşi de foarte multe ori e delirul, ceasul morţii, laţul ce se strânge în jurul gâtului, sugrumând! Uneori simt că se curmă peste noi întreg pământul, că mă pierd în marea asta de răniţi, de oameni. Dar cine, dacă nu noi, trebuie să ne păstrăm cumpătul? Au atâta nevoie de strângeri de mână, de-o cană cu apă, de încurajări. Deseori, către noi merg toate gândurile închinate celor dragi, care nu sunt acolo, să le primească! Iar în clipe precum acelea, durerea trupească se contopeşte cu neputinţa de a nu le putea rosti celor dragi – ultimele simţăminte! Şi pier: în ochii noştri, pe braţele noastre, le cad trupurile cu ultimele cuvinte pe buze, cu ultimele lacrimi ce străbat irisul obosit de atâta luptă cu viaţa şi care, pe obrazul brăzdat de tăieturi

sau îmbătrânit prematur, îşi găsesc sfârşitul! De aici, din Infernul acesta, mă rog să scap, zilnic! Doresc să te revăd, să-ţi contemplu ochii, să-ţi urmăresc, la nesfârşit, pe ascuns, surâsul! Toate acestea, pentru că lumina din ochii tăi aprinde lumina ochilor mei. Tu eşti omul meu drag, de suflet ce mi-a dăruit cele mai simple şi totodată, însemnate, trăiri! Datorită ţie am trăit la intensităţi nebănuite, tu mi-ai oferit cele mai inedite emoţii, mi-ai sădit în suflet nelinişti şi tot tu mi le-ai risipit! Aici, pe front, fericirea e doar o fărâmă şi o trăiesc aievea prin gândul la tine, într-un moment de linişte, când pot să mă regăsesc! Iar aceste momente, crede-mă, sunt atât de rare! Acum, aici, ştiu să preţuiesc liniştea, deoarece fiorul morţii îmi străbate zilnic şira spinării, pentru că trăiesc fiecare zi ca pe ultima! Am totuşi speranţa că te voi revedea curând! Aici, în tabăra în care suntem stabiliţi, suntem privaţi de orice sursă de informaţie. Noi nu mai cunoaştem decât propriile experienţe, iar lumea virtuală a devenit un fapt îndepărtat, ca şi cum n-ar fi existat vreodată! Circulă, însă, zvonuri că inamicul ar bate în retragere şi că în curând, războiul va lua sfârşit! Nădăjduiesc întru acestea şi îmi iau lumina de la lumina ochilor tăi! Căci ce altă făptură te poate încărca de energie şi te poate ţine întreagă, decât fiinţa dragă pe care aştepţi să o revezi cu nerăbdare şi să o îmbrăţişezi cu dragoste? O-mbrăţişare, dragul meu şi-ar mai potoli potopul de lacrimi ce stăvileşte în dosul irisului de război asuprit... Acum, savurez liniştea, privesc stelele şi-mi pun dorinţe în contul lor! Cine ştie, poate cândva, se vor împlini! Dar până atunci, trebuie să înfrunt fiecare zi ca pe o nouă provocare, făcându-mă de folos celor aflaţi în neputinţă! Cu drag şi dor, te-mbrăţişez din adâncul sufletului, fiindcă tot ce izvorăşte de-acolo rămâne în viaţă şi neatins! Cu dragoste, Maria P.S. Poate în curând va fi pace...

Szakacs Nadina Maria, Arad