MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI UNIVERSITATEA DIN ORADEA FACULTATEA DE LITERE
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT IPOSTAZE ALE ROMANULUI EUROPEAN DE ANALIZĂ PSIHOLOGICĂ Metamorfoze ale romanului de la iluminism la romantism
Conducător ştiinţific: Prof. univ.dr. PAUL MAGHERU
Doctorand: CRIŞAN (GÎGA) ADRIANA
ORADEA 2011
CUPRINS ARGUMENT………………………………………………………………………………
6
CAPITOLUL I. CĂUTĂRI ALE ROMANULUI, CĂUTĂRI ALE UMANULUI. COAGULAREA GENULUI ROMANULUI DE ANALIZĂ PSIHOLOGICĂ…………………………...
17
I.1. DEFINIŢIA ROMANULUI PSIHOLOGIC………………………………………..
21
I.2. RĂDĂCINILE ISTORICE ALE ROMANULUI PSIHOLOGIC............................
35
I.2.1.
CHARITON,
CHAIREAS
ŞI
CALLIRHOE
-
PRIMUL
ROMAN
PSIHOLOGIC......................................................................................................................
37
I.2.2. LONGOS, DAFNIS ŞI CLOE...................................................................................
47
I.2.3. DE LA ROMANUL ANTIC LA PRIMUL ROMAN PSIHOLOGIC MODERN.............................................................................................................................
55
I.3. ROMANUL DE ANALIZĂ PSIHOLOGICĂ ÎN CLASICISM – ROMAN AL SENTIMENTELOR IZVORÂTE DIN PRINCIPII.........................................................
57
I.3.1. MADAME DE LA FAYETTE ŞI PRINCIPESA DE CLÈVES………………….
62
I.3.2. LUMEA ROMANULUI PRINCIPESA DE CLÈVES……………………………
73
I.3.3. CONTESTĂRI ŞI ATESTĂRI ALE ROMANULUI PRINCIPESA DE CLÈVES CA ROMAN DE ANALIZĂ…………………………………………………...
87
CAPITOLUL II. METAMORFOZE
ALE
ROMANULUI
PSIHOLOGIC
EUROPEAN
ÎN
ILUMINISM ŞI ROMANTISM.........................................................................................
95
II.1. PRINCIPIILE ROMANULUI PSIHOLOGIC ÎN ILUMINISM...........................
95
II.2.PRINCIPIILE ROMANULUI PSIHOLOGIC EUROPEAN ÎN ROMANTISM.. 104 II.3.
TEME
ROMANTICE
ŞI
ATITUDINI
NOI
ALE
ROMANULUI
PSIHOLOGIC EUROPEAN.............................................................................................. 108 II.3.1. INADAPTABILITATEA SAU LE MAL DU SIÉCLE.......................................... 108
1
II.3.2. SIMPTOME ALE „BOLII VEACULUI” (LE MAL DU SIÉCLE).................... 113 II.3.3. FANTASTIC ŞI PSIHOLOGIC............................................................................. 132
CAPITOLUL III. IUBIREA– ETERNA FASCINAŢIE A ROMANULUI………………………………... 135 III.1. IUBIREA CA FERMENT AL GENULUI ROMANESC...................................... 135 III.2. IUBIREA ŞI AVENTURA........................................................................................ 136 III.3. SENTIMENTALISMUL........................................................................................... 139 III.3.1. PAMELA ŞI CLARISA SAU VIRTUTEA RĂSPLĂTITĂ ŞI VIRTUTEA RĂZBUNATĂ...................................................................................................................... 140 III.4. IUBIREA ŞI CRIZA INTERIOARĂ : SUFERINŢELE TÂNĂRULUI WERTHER DE GOETHE................................................................................................... 141 III. 5. IUBIREA ŞI PROIECŢIA ROMANTICĂ A EULUI. CONFESIUNEA UNUI COPIL AL SECOLULUI DE MUSSET.............................................................................. 149
CAPITOLUL IV. ROMANUL ŞI OMUL CA FIINŢĂ MORALĂ. DE LA CONSTRÂNGERE LA LIBERTATE……………………………………………………………………………… 151 IV.1. ROMANUL ŞI CUPRINDEREA DIMENSIUNII MORALE, PSIHOLOGICE ŞI ESTETICE...................................................................................................................... 151 IV.2. TRANSFORMĂRI ALE RELIGIEI ŞI ALE MORALEI DE LA ILUMINISM LA ROMANTISM………………………………………………………………………... 152 IV.3. PERCEPŢIA CARTEZIANĂ A ADEVĂRULUI- MOŞTENIRE DE LA CLASICISM......................................................................................................................... 153 IV.4. PERSONAJUL CLARISSA ÎN APĂRAREA LEGII MORALE.......................... 155 IV.5. ADEVĂRUL PASIUNII ÎN ROMANTISM............................................................ 160 IV.6. ILUMINISMUL ŞI ELIBERAREA DE CONSTRÂNGEREA MORALĂ.......... 162 IV.6.1. CĂLUGĂRIŢA – SATIRA FALSEI MORALE.................................................... 168 IV.7. IDEALISMUL ŞI DATORIA MORALĂ................................................................ 169 IV.7.1. JULIA SAU NOUA ELOIZĂ- ARMONIZAREA DATORIEI ŞI A PASIUNII 170
2
CAPITOLUL V. EUL ŞI LUMEA................................................................................................................... 173 V. 1. PERSPECTIVA DIFERITĂ ASUPRA NATURII DE LA ILUMINISM LA ROMANTISM...................................................................................................................... 173 V.1.1. JANE AUSTEN- RAŢIUNE ŞI SIMŢIRE............................................................. 173 V.2. CONSTRUIREA IDENTITĂŢII…………………………………………………... 176 V.2.1. EFECTELE NOII IDENTITĂŢI A SCRIITORULUI ŞI A PERSONAJULUI ASUPRA PUBLICULUI LARG ŞI A OPINIEI CRITICE- CAZUL ROMANULUI UN EROU AL TIMPULUI NOSTRU................................................................................. 178
CONCLUZII........................................................................................................................ 187
BIBLIOGRAFIE.................................................................................................................. 200
3
REZUMAT
Lucrarea de faţă îşi propune selectarea şi analiza, pe criterii obiective, dar şi subiective, a unor ipostaze ale romanului european de analiză psihologică, pentru a urmări originea, evoluţia şi specificul reflectării artistice într-o veche specie a genului epic. Romanul psihologic n-a lipsit din nicio încercare mai veche sau mai nouă de clasificare tematică a literaturii. Aceasta pentru că obiectul dintotdeauna al literaturii ca artă au fost ideile, sentimentele, faptele, eroice sau cotidiene, încercările de a explica originea lumii, a realităţilor naturale şi sociale etc. Romanul european de analiză psihologică a fost examinat dintr-o dublă perspectivă, adică din punct de vedere al originii, evoluţiei, metamorfozelor, şi sincronică, al aspectelor concomitente, indiferent de timp, cum sunt cele legate de teme, motive, procedee artistice. Ipoteza de lucru de la care am pornit şi care, ca orice supoziţie, va trebui să fie demonstrată prin opere şi scriitori, este că romanul psihologic de la origini până în prezent a fost una dintre formele cele mai complete şi mai revelatorii de cunoaştere specifică, prin mijloacele artei romaneşti, a tribulaţiilor şi complicatelor sentimente omeneşti. Creaţiile literare pe această temă sunt impresionante, inepuizabile, de aceea am limitat cercetarea la ipostaze istorice şi estetice mai importante ale romanului european de analiză psihologică de la origini până la romantism, urmărind saltul calitativ care se petrece de la iluminism la romantism în ce priveşte emanciparea romanului. Am pornit apoi de la ipoteza verificată şi ea că trecerea de la iluminism la romantism reprezintă un moment important al evoluţiei romanului înspre forma cu care ne-am obişnuit azi. Acesta este şi motivul pentru care am dat ca subtitlu ipostazierilor romanului european de analiză psihologică, Transformări ale romanului de la iluminism la romantism.
Înainte
romanul nu era un gen aşa de independent, nu era un gen omniprezent şi nu era gustat de toată lumea, nici măcar nu aparţinea formelor literaturii înalte. Astăzi romanul este considerat un gen superior. De exemplu, un autor de nuvele nu este văzut pe acelaşi plan cu un autor de romane, romanul părând a fi o specie mai importantă şi mai cu succes la public.
4
În romantism, romanul de analiză psihologică nu s-a rupt de atributele miraculoase, fantastice, de aventuri, cu personaje şi situaţii excepţionale ale romanului apărut în antichitate. De la realism, şi mai ales în modernism, romanul psihologic are cu totul alte determinări şi caracteristici specifice care ne permit această separare. Inclusiv originea cuvântului romantic, unii istorici literari o leagă de un joc de cuvinte din primele versuri ale Romanului Troiei de Benoit de Saint-Maure, din Evul Mediu, în care denumirea genului (roman) e omonimă cu limba în care e scris (romană, adică strămoaşa francezei). De la început, în acest joc de cuvinte roman înseamnă lumea războinică, eroică, vitejească, oglindită în franceza veche, romana, strămoaşa francezei. Termenii de „roman”, „romantic” adună în evoluţia lor sensuri confuze sau contradictorii. În Evul Mediu desemna orice operă narativă în proză sau în versuri, scrisă într-o limbă romanică. În limba engleză, la sfârşitul secolului al XVII-lea, romantic apare cu înţelesul de „copilăresc”, „ciudat”. Preluat apoi de germani, termenul e legat de un fel de scrieri epice bizare, fantastice. Azi, prin roman se înţelege o specie a genului epic de mai mare întindere decât nuvela sau povestirea, cu un număr mare de personaje, pe o tematică diversă, cu o intrigă complicată şi final surprinzător sau deschis oricăror interpretări. Scopul şi obiectivele tezei noastre vizează : - integrarea principalelor aspecte care au dus la metamorfoza importantă a romanului de la iluminism la romantism. Am ales aici trei aspecte, analizate în capitole separate: iubirea, morala, eul şi lumea; - reliefarea unor schimbări calitative care au avut loc referitoare la specia romanului; - analiza unor romane ale epocii reprezentative pentru evoluţia romanului; - reliefarea legăturii permanente dintre evoluţia romanului ca gen şi cuprinderea psihologiei în roman. Dificultăţile au constat în delimitarea subiectului, adică romanul de analiză în cadrul general al romanului, dificultatea de a avea acces la unele opere, faptul că scriitorii iluminişti şi romantici din literatura universală nu au fost traduşi la noi în totalitate. Metodele de cercetare combină demersul deductiv, dinspre general spre particular, de la principii, reguli, norme, estetici la experienţe scriitoriceşti individuale, cu demersul inductiv, dinspre particular spre general, dinspre analiză spre sinteză. Am mai folosit, de asemenea, metode obişnuite de cercetare literară, analiza de text, metoda comparativă, tematică, biografică. Convinşi că opera literară nu se naşte in vacuum, am ţinut seama, acolo unde s-a putut şi cât s-a putut, de determinările multiple, istorice, spaţiale, social-culturale, inclusiv biografice. Cercetarea dobândeşte, pe alocuri, un caracter interdisciplinar, de istorie, teorie şi critică literară, literatură comparată, sociologie, filozofie. 5
Cercetarea a fost încurajată şi de opinii elogioase la adresa romanului preocupat dintotdeauna de analiză psihologică şi adâncire sufletească. Despre romanul psihologic s-au scris mai mult studii de analiză, decât de sinteză, dar şi numeroase abordări teoretice. Bibliografia critică de la care am pornit reuneşte un număr considerabil de lucrări de referinţă pentru literatura tuturor timpurilor. Astfel, pentru a elabora fundamentul teoretic al lucrării, am recurs la următoarele repere epistemologice mai importante: R. M. Albéres, Istoria roamnului modern; Lintvelt, Jaap, Punctul de vedere. Încercare de tipologie narativă. Teorie şi analiză; Wellek, René, Warren, A., Teoria literaturii; Wellek, René, Istoria criticii literare moderne; Lodge, David, Limbajul romanului. Eseuri de critică şi analiză verbală în câmpul romanului englez ; Lukacs, Georg, Specificul literaturii si al esteticului ; Booth, Wayne, Retorica romanului. Extrem de utile în precizarea metodologiei de cercetare, dar şi în procesul studiului aplicat au fost lucrările lui Nicolae Manolescu, Tudor Vianu, George Călinescu, Alexandru Protopopescu, Ovidiu Drimba, Tudor Vianu, Ovid S. Crohmălniceanu, Nicolae Balotă, Matei Călinescu, Nicolae Mărgineanu, Ion Simuţ. Au existat de asemenea o serie de lucrări adresate romanului psihologic de analiză în mod particular, între care amintesc lucrarea Danei Dumitriu, Ambasadorii sau despre realismul psihologic ; Siskina, A., Despre analiza psihologică în proza postbelică ; Loghinovschi Elena, Dostoievski şi romanul românesc; Poulet, Georges, Metamorfozele cercului, la care se adaugă lucrări adresate scriitorilor şi operelor beletristice analizate în prezenta teză. Unele sinteze, precum Protopopescu Al., Romanul psihologic românesc sau Endel Leon, The psychological Novel (1900-1950), Cinci prozatori în cinci feluri de lectură ale lui Crohmălniceanu, chiar dacă nu privesc scriitori sau opere din perioada analizată, ne-au fost foarte utile în sugestii teoretice şi metodologice. Actualitatea temei Legătura dintre psihologie şi literatură este pe cât de strânsă, pe atât de veche. Actualitatea temei este motivată, în primul rând, de imperativul unui studiu special asupra evoluţiei romanului de analiză psihologică european. Am pornit de la constatarea că, în ciuda pluralităţii interpretative a romanului de analiză psihologică sau a divergenţelor de orientări, în studiile dedicate romanului de analiză psihologică european există puncte de vedere comune, concepte care pot fi valorificate, discutate, reevaluate. În evoluţia literaturii europene, romanul psihologic sau romanul de analiză a constituit momentul unei mobilităţi surprinzătoare a romanului. Capacitatea de a sesiza în formule artistice inedite ipostazele unei lumi hipersensibilizate, dezinvoltura cu care s-au experimentat 6
tehnici narative moderne, forţa de întrepătrundere a tradiţiei şi inovaţiei, diversitatea tematică şi tipologică, uimitoarea disponibilitate de asimilare a tot ce i-au putut oferi psihologia, psihanaliza, filozofia, sociologia, constituie trăsăturile fundamentale ale romanul psihologic, prezentând interes până la ora actuală pentru cercetătorii romanului. Din perspectivă actuală, putem constata că romanul european a traversat vârste diferite, de la realismul obiectiv, orientat exclusiv spre lumea exterioară, la realismul subiectiv, interesat să descopere realitatea infinit mai complexă a spiritului. În acest timp s-a accentuat inactualitatea romanului tradiţional, care excela prin omniprezenţa naratorului, prin tendinţa artificială de a aşeza întregul angrenaj epic, de personaje şi lumi narative, sub strictul său control. În consecinţă, punctul de vedere autoritar al naratorului omniscient şi omniprezent a început să fie concurat de punctele de vedere limitate ale personajelor-naratori, tehnică specifică romanului psihologic. Deşi romanul psihologic a beneficiat de atenţia generoasă a criticii literare, în foarte puţine studii teoretico-critice s-a încercat decantarea acestuia sau analiza sa din punctul de vedere al apariţiei şi continuităţii romanului de analiză psihologică. De asemenea, în ceea ce priveşte actualitatea temei, se poate considera că atâta vreme cât epoca în care ne înscriem este guvernată de aceleaşi probleme şi de aceleasi manifestări pe plan literar, mai mult sau mai puţin evoluate sau modificate faţă de formele incipiente sau reprezentative prezentate în lucrare, cu siguranţă că analiza acestora va prezenta interes. Proza de analiză psihologică rămâne, aşadar, o platformă literară cu statut de referinţă proprie în conglomeratul narativ al tuturor secolelor, un drum bine deschis spre înţelegerea viitoarelor valori epice din secolele următoare si, în cele mai multe cazuri, consolidarea gustului pentru lectură, prilejuind înalte satisfacţii morale, intelectuale, estetice, contribuind la formarea unui lector avizat şi dornic să cucerească noi lumi, zidite din frumoasa potrivire a cuvintelor. Structura lucrării. Concepută ca o cercetare analitică cu caracter aplicativ, dar şi sintetică, evaluativă, lucrarea corespunde obiectivelor investigaţiei. După două capitole axate pe evoluţia romanului de analiză psihologică, am trecut la o analiză a marilor aspecte ale transformării romanului în epoca propusă: iubirea – eterna fascinaţie a romanului; omul ca fiinţă morală şi psihologia în roman; eul şi lumea. Capitolul I propune câteva definiţii istorice, etimologice, explicative ale romanului psihologic, urmate de încercări de clasificare a romanului. Din mulţimea definiţiilor posibile, cei care operează cu acest concept, reţin din trăsăturile caracteristice, relativ stabile ale romanului, calitatea lui de specie a genului epic, care prezintă sub forma unui text lung în proză o acţiune epică inventată şi complexă, în care sunt implicate mai multe personaje, sub forma 7
unui discurs narativ ce reflectă realitatea socială şi psihologică a epocii. Nu lipsesc din aceste definiţii nici remarci privind structura narativă, modalităţi, tehnici narative comune romanului de la începuturi până la cel modern. In ceea ce priveşte romanul de analiză, unii cercetători îl separă în roman psihologic, sentimental, de confesiune personală etc. Sintagma roman analitic este cea mai largă şi are în vedere în primul rând analiza psihologică sau morală. Romanul psihologic priveşte numai sentimentul, iar cel moral orice idee sau manifestare de filozofie morală practică ori spirituală. Romanul sentimental exagerează sentimentul, iar cel de confesiune personală îl individualizează şi subiectivează. Partea intitulată Rădăcinile istorice ale romanului psihologic european fixează originile romanului psihologic în Grecia secolului I-II e.n. Se aduc ca argumente Chariton, Chaireas şi Callirhoe, primul roman psihologic, şi Longos, Dafnis şi Cloe. Oricât ar părea de curios, romanul modern de analiză psihologică, înţelegând prin „modern” ceea ce urmează după Evul Mediu, apare abia în secolul al XVII-lea clasicist. Subcapitolul Romanul psihologic european în clasicism, consacră acestui tip de roman analiza diversă şi detaliată a primului roman modern de analiză psihologică, Principesa de Clèves, scris de Doamna de La Fayette. Romanul psihologic european în iluminism urmează istoric şi estetic după romanul clasicist şi formează obiectul capitolului al II-lea, împreună cu romanul psihologic din cadrul romantismului. Argumente filozofice, politice, social-culturale ne face să opinăm că iluminismul s-a conturat prima dată în Anglia. Drept urmare, ordinea tratării scriitorilor şi a principalelor romane psihologice din această perioadă s-a statornicit oarecum de la sine: Samuel Richardson, Pamela, Clarissa; Denis Diderot, Călugăriţa; Jean-Jacques Rousseau, Julia sau Noua Eloiză; Johann Wolfgang Goethe, Suferinţele tânărului Werther. Dimensiunea greu de cuprins a romanului psihologic european, varietatea istorică, estetică şi naţională a romanului ne-a determinat să limităm cercetarea la romantism, ceea ce întreprindem în capitolul al V-lea. Până la romantism, fiindcă, deşi antidogmatic şi anticlasicist, romanul în perioada romantică n-a încetat să respecte anumite canoane, structuri narative, afinităţi tematice, gustul pentru aventură, regresiuni în spaţiu şi timp, în subconştientul individual, alunecarea în vis, imaginaţie, ce ţine de altfel de specificul literaturii ca artă, manifestat cu pregnanţă în romantism. Însuşi termenul de „romantic”, derivă din natura eroică, aventuroasă a unor scrieri medievale în vechea limbă franceză. Examinarea romanului de analiză psihologică se face pe teme preferate ale literaturii romantice, organizate în jurul sentimentului dominant, copleşitor a ceea ce se numeşte, cu o sintagmă consacrată, le mal du siècle. René Chateaubriand, Etiènne de Senancour, Benjamin Constant, Doamna de Staël, Alfred de Musset, George Sand sunt cei care aduc transformări ale 8
roamnului de analiză psihologică în romantism. Literatura romantică germană am pus-o sub semnul fantasticului şi imaginarului psihologic. Romantismului rus i-am consacrat un capitol special, Puşkin şi Lermontov, insistând asupra romanului Un erou al timpului nostru, care ni se pare mai intim legat de problematica generală a romanului psihologic european. Rezumând, pe baza unor analize concrete de opere şi scriitori, acestea sunt principalele etape istorice ale romanului european de analiză psihologică de la origini până la romantism. Capitolul al II-lea urmăreşte în mod special metamorfozele romanului psihologic european în iluminism şi romantism. Analizele ar putea da impresia unor acronii, fiindcă unele opere sunt reluate şi invocate chiar pentru a demonstra transformări ale unor structuri asemănătoare, concomitente sau paralelisme tematice, naratologice etc. S-a demonstrat astfel că încă din antichitate, există o direcţie a romanului care merge spre sustragerea romanului din confruntarea cu realitatea şi o alta care explorează această confruntare. Romanul se naşte în epoca în care Grecia antică era provincie a Imperiului roman, aşadar nu există o distanţă foarte mare între cele două direcţii şi cele două tipuri de roman, cel grec şi cel latin. Romanul grec pastoral aparţine primei direcţii, tot de atunci avem şi primul roman psihologic, scris de Chariton din Afrodisias. Când romanul grec alege să nu introducă complicaţii psihologice, pentru a păstra poezia şi puritatea pe care o au reacţiile general-umane ale personajelor, precum se petrece în Dafnis şi Chloe de Longos, romanul ca gen devine un model viu, un model care parcă deţine o reţetă secretă la care vor aspira alţi imitatori. Imitatorii au complicat situaţiile şi reacţiile psihologice, dar n-au reuşit să descopere secretul lui Longos, autor al unui roman care a trecut proba timpului. Bahtin a demonstrat că structura de bază a romanului grec este aventura. Dragostea şi aventura sunt teme eterne ale romanului. Iubirea generează modelul de povestire atât pentru romanele bazate pe naraţiunea pură, pe peripeţii care ţin în suspans cititorul sau ascultătorul, precum în basme, cât şi modelul pentru pentru romanul care pune preţ pe reacţiile psihologice. Psihologia este schematică în basme, în romanul grec, cu excepţia lui Chariton, care mizează pe psihologic, şi a lui Longos, care trece dincolo de psihologie, căutând eternul, general-umanul. G. Călinescu s-a servit de modelul lui Longos atât pentru teoriile sale despre roman în perioada interbelică, cât şi pentru opera sa de ficţiune, scriind un roman, Cartea nunţii, în care romanul cuplului Jim-Vera este inspirat de Dafnis şi Chloe, în contrapunct cu romanul realist balzacian al „casei cu molii”. Romanul latin nu fuge de confruntarea cu lumea. În romanul grec în schimb eroii nu îşi pun problema subzistenţei, ei reprezintă tipuri ideale şi se hrănesc cu idealisme. Romanul latin 9
încorporează şi foamea la propriu a eroilor, ei sunt permanent ameninţaţi de grija zilei de mâine, de lipsuri, ceea ce înseamnă intervenţia realităţii în roman. Eroul picaresc latin trece prin mai multe medii şi recurge la mici înşelăciuni şi manipulări asupra celorlalţi pentru că necesităţile trupului îl obligă. Se poate observa cum, deja din romanul latin, romanul ca gen nu s-a mai putut ţine departe de realitate. Această direcţie a romanului este cea care se naşte din confruntarea cu lipsa de idealism a vieţii reale. Eroii nu mai pot fi oameni desăvârşiţi, puşi pe un piedestal. Ei au calităţi şi defecte. Direcţia aceasta o găsim în antichitate la romanul picaresc, primul gen de roman la care tendinţa nu mai este idealistă ci realistă. Petronius şi Apuleius sunt cei dintâi scriitori care scriu romane în care creează spaţiu acestei confruntări a eroului cu viaţa dură, norocul fiind totuşi de partea eroului, în cele din urmă, în sensul că peripeţiile şi nenorocirile eroului nu au un sens tragic. În Evul Mediu romanul înfloreşte ca roman cavaleresc, în versuri mai ales, dar şi în proză, şi este un gen dominant, care reflectă poziţia epocii în raport cu tema iubirii. Iubirea şi eroismul sunt cele mai înalte teme ale romanului cavaleresc. Această relaţie între psihologie şi prezenţa societăţii aşa cum este ea, cu bune şi cu rele, fără idealizare, este prezentă încă din antichitate, de la romanul picaresc latin. Este tendinţa pe care romanul înţelege să o dezvolte şi să o rafineze odată cu iluminismul englez. Dacă avem două din cele mai mari romane ale lumii în Renaştere, acest fapt se datorează geniului lui Rabelais(1494-1553) şi geniului lui Cervantes (1547-1616), aceşti doi scriitori constituind marile excepţii. Ei sunt mai importanţi pentru istoria literaturii, pentru elite, decât pentru o istorie a romanului ca fenomen literar şi social, aflat în strânsă legătură cu societatea. Cititul romanelor nu era aşa de răspândit în rândul maselor, pe vremea lui Rabelais şi Cervantes, precum va fi în epoca iluministă, în primul rând datorită ratei crescute a analfabetismului în rândurile claselor sociale mai de jos. Iluminismul englez contribuie la coagularea acestui gen al romanului în forma pe care o ştim noi azi. Evoluţia burgheziei dă romanului cadrele realităţii. Toma Pavel analizează, în cartea sa, Gândirea romanului1, istoria modalităţilor prin care romanul se raportează nu numai la lume, ci şi la divinitate, la transcendent. Se profilează astfel mai bine direcţia idealistă a romanului. Evul Mediu întreţine această direcţie. Cealaltă, realistă, există şi ea în Evul Mediu, sub forma acelor fabliaux-uri, povestiri comice şi/sau satirice, uneori spuse de jongleuri.
1
Toma Pavel, Gândirea romanului, traducere din franceză de Mihaela Mancaş, Bucureşti, Humanitas, 2008.
10
Romanul în epoca barocă ţine de direcţia idealistă, fuge de confruntarea cu viaţa reală, este un joc pur al imaginaţiei. În epoca barocului, romanul este el însuşi o artă a iluziei. Barocul pune accentul pe „universul ca spectacol”, după expresia lui Rossario Assunto.2 Romanul este un pretext pentru exersarea libertăţii imaginaţiei. El se situează total în afara adevărului şi în afara realităţii3. Albérès îl numeşte cu o expresie inspirată opiul romanesc, pentru a arăta în acest fel corespondenţa între roman şi iluzia pe care o înterţine pentru gustul public. Romanul-foileton, romanul într-un anumit gen îşi poate recunoaşte ca strămoş romanul baroc. În această epocă, romanul mizează pe travestiuri, pe deghizări, pe procedeele teatrale care se regăsesc în motivul lumii ca teatru, un motiv baroc prin excelenţă. Exemple de romane care aparţin barocului sunt : Marele Cyrus, Clélie, Polexandre. Un roman precum Marele Cyrus, citat de Albérès şi Toma Pavel, are zece volume de expediţii, lupte, trădări, naufragii, apar bandiţi, spioni ai vremii, răpiri, lamentaţii ale îndrăgostiţilor, distorsionări ale spaţiului şi ale timpului. Acţiunea principală este întreruptă de tot felul de intrigi secundare, iar personajele secundare preiau de multe ori conducerea, astfel că acest roman stă sub semnul instabilităţii şi al iluziei, este arborescent şi labirintic prin situaţii, este alunecos, plin de intenţii contradictorii. În vremea clasicismului, efectul cel mai important care s-a exercitat asupra romanului a fost cel al verosimilităţii. Clasicismul a ştiut să-i dea romanului acel aspect al verosimilului care să nu contrazică raţiunea. Clasicismul învaţă romanul să creeze o poveste verosimilă, nu una în afara realităţii, o poveste care, chiar dacă e invenţie, să se fi putut întâmpla aievea. Pe de altă parte, dragostea, în romanul clasicist, se bazează şi ea pe principii, dă impresia că poate fi reglementată de principii, ceea ce e valabil doar până la un punct, nu în totalitate. Un alt proces care s-a petrecut a fost trecerea romanului de la un gen inferior, la un gen superior, aşa cum este privit în zilele noastre. Rolul cel mai însemnat l-a avut aici Madame de La Fayette, în perioada clasicismului, cu romanul său Principesa de Cleves. În clasicism, romanul ar fi fost condamnat să fie un gen minor, dacă nu i se descoperea o formulă de adâncire, formulă pe care Madame de La Fayette o găseşte tot de pe poziţia clasicismului. Cu iluminismul englez, romanul ca formă a burgheziei în mişcare, în expansiune, primeşte caracteristicile unui fenomen care influenţează întreaga societate. Ne punem firesc întrebarea cum ajunge romanul, de la sustragerea din lume, tipică basmului, la cuprinderea lumii în roman şi la confruntarea cu lumea, cu viaţa însăşi privită şi în 2
Assunto, Rossario, Universul ca spectacol. Arta şi filosofia Europei baroce, trad. de Florina Nicolae / postfaţă de Ion Frunzetti. - Bucureşti : Meridiane, 1983. 3 Albérès, op. cit., p. 14.
11
neajunsurile ei. Teoreticienii au stabilit înrudirea dintre roman şi epopee. Această înrudire este valabilă la un scriitor ca Balzac numai sub aspectul dimensiunilor, al frescei în mişcare. În clasicism epopeea a fost un gen încă valabil, iar romanul a fost considerat un fel de epopee în proză. Dar în antichitate, epopeea, bazată pe mit, se raporta la altă realitate. Ceea ce era real atunci ţinea de lumea zeilor, de lumea cerului şi nu de cotidian. Realitatea legăturii omului cu zeii săi, apoi cu cei situaţi imediat sub aceştia, adică cu eroii, era mai importantă decât orice altă legătură. Astăzi, lucrurile s-ar traduce în legătura omului cu sacrul ca fiind adevarata realitate. Ar fi interesant de urmărit raportul dintre roman şi desacralizarea treptată a societăţii, dar nu face obiectul studiului nostru. Aşadar, prin tema confruntarea romanului cu realitatea, o temă care decurge firesc din obiectul acestei teze, mi-am propus să observ schimbările care s-au petrecut de la iluminism la romantism, pentru că în acel punct s-au produs schimbările generale, ca fenomen, care au influenţat romanul în forma lui de azi. Dacă schimbările romanului în alte epoci sunt revoluţionare prin prezenţa unui scriitor de geniu care reformează romanul din temelii, în schimb de la iluminism la romantism sunt multe schimbări mai mici, abia perceptibile şi mai consistente, schimbări care trec aproape nevăzute de la un scriitor la altul şi care creează apoi o diferenţă uriaşă în timp. Circulă multe motive, multe formule, confesiunea, romanul epistolar, eseul la persoana I, prefeţele şi falsele prefeţe, scriitorii sunt inspiraţi unii de alţii în lucruri mici, pentru ca la sfârşitul perioadei, odată cu începutul realismului, genul romanului să fie complet de nerecunoscut. Aceste schimbări ale romanului au avut şi o circulaţie mult mai largă ca înainte, iar societatea a fost mult mai influenţată de ele, au trecut mai uşor de la o ţară la alta. Relaţia roman-burghezie este una care trebuie urmărită pentru a vedea transformările romanului de analiză psihologică, un roman care evoluează de la romanul sentimental al iluminismului la romanul anti-sentimental al maladiei individualismului. Eroul, bolnav de le mal du siècle, este incapabil de a-şi mai găsi fericirea. Poate că transformările romanului de la iluminism la romantism sunt atât de importante pentru evoluţia ulterioară a romanului şi pentru că este perioada cu cel mai mare impact al mişcării burgheziei. Anglia este ţara în care un rege a fost decapitat prin lege, adică prin victoria temporară a principiilor burgheze (Oliver Cromwell aparţinea micii nobilimi) şi tot Anglia este ţara în care romanul iluminist, romanul sentimental – epistolar s-a dezvoltat mai repede, prin Samuel Richardson.
12
Pe de altă parte, dacă ne raportăm la Comedia umană a lui Balzac (1799-1850), ne putem întreba cum ajunge totuşi romanul să evolueze spre cuprinderea lumii cu structurile ei. Romanul cavaleresc în epoca lui de glorie, adică în Evul Mediu, însemna fuga de realitate într-o lume a poveştii. Această fugă de realitate este cu atât mai puternică în romanele în genul acelui Amadis de Gaula, roman cu multe volume, care îi aduce lui Don Quijote rătăcirea minţii. În schimb, romanele lui Balzac aduc ca subiect tocmai confruntarea cu viaţa, aşa cum este ea, cu toate neajunsurile şi bucuriile ei. Există şi contemporani ai lui Balzac care continuă acea tradiţie a romanului care evită realitatea. Aşa este Alexandre Dumas-tatăl, cu seria lui de romane istorice, romane de capă şi spadă, iar un alt exemplu îl constituie Eugene Sue cu Misterele Parisului, romanul de mistere. Deşi acestea sunt genuri foarte populare, ele nu aduc o schimbare a romanului în legătura lui cu viaţa. Epopeea în antichitate deriva din mit, aşadar se baza pe o cu totul altă realitate, una care făcea legătura între lumea cerului şi cea a pământului. Balzac înţelege felul în care romanul poate să fie urmaşul epopeii. Romancierul preia acum rolul divinităţii, el utilizează toate mijloacele pentru a stăpâni o materie imensă a scrisului, o organizează pe regiuni, o sistematizează în scene de viaţă, creează lumea din nou, o lume aflată în oglinda vieţii reale. Cervantes a fost poate primul scriitor care a simţit o ruptură între viaţa aşa cum este ea, fără idealisme, şi direcţia literaturii care mergea în zona idealismului pur, sustras realităţii, aşadar între două tendinţe ale romanului. Atunci el a creat un personaj care să deţină ambele confruntări ale omului cu lumea, şi pe cea idealistă, în faza în care Don Quijote trăieşte în lumea perfectă şi utopică a cavaleriei, şi pe cea realistă, când se trezeşte la realitate şi renunţă la propria nebunie. Dar personajul Don Quijote rămâne poate cel mai veridic personaj al lumii pentru că în sufletul său există nevoia de ideal a omului. Această nevoie nu poate fi nici mimată, nici alungată, nici exprimată la modul exclusivist, ceea ce ar însemna căderea din veridicitate. Între aceste repere, Cervantes şi Balzac, se manifestă cele mai importante schimbări ale trecerii romanului de la iluminism la romantism. În ce priveşte fuga de realitate, cavalerul rătăcitor este sustras din ordinea socială a lumii, el nu vrea să aibă de-a face cu ea, iar Balzac a nutrit şi el gânduri de mărire, ca om, a avut slăbiciunea unor gânduri don quijoteşti. A dorit să scrie din ambiţia de a câştiga bani mulţi de pe urma scrisului şi a editării unor opere, ceea ce a fost pentru el un mare eşec financiar, dar un imens câştig spiritual pentru toate generaţiile de scriitori. Nimeni după el nu a putut să-i ignore opera.
13
Un bun exemplu de influenţe literare l-ar putea constitui conexiunea intelectuală, spirituală dintre Anglia şi Franţa pe vremea iluminismului. În ciuda rivalităţii politice care exista de secole, intelectualii s-au înţeles. Iluminiştii francezi au constatat condiţiile mai democratice de viaţă din Anglia şi şi-au întărit convingerile lor care aveau să schimbe lumea, iar intelectualii englezi aveau să recepţioneze mult mai bine în această epocă scrierile franceze, ei chiar se vor lăsa influenţaţi de ele. Se constată aşadar o schimbare mult mai rapidă, favorizată de această circulaţie a ideilor. Dezbaterile sunt mult mai vii, există mult mai multă acţiune şi implicare în ceea ce au de făcut intelectualii, societatea nu stagnează în aşteptarea unui geniu care să o schimbe ci este în mişcare, în ea se pot manifesta acum mai multe genii, care nu trebuie neaparat să fie tutelare. Ideile iluministe le continuă pe cele ale clasicismului, ele se bazează pe rolul raţiunii, doar că, aşa cum spune Ernst Cassirer în cartea sa Filosofia luminilor, accentul cade acum pe acţiune, pe verbul a face, nu doar pe verbul a gândi4. În loc de atotputernicia cauzei divine, „filosofia Iluminismului anunţă, atât în ce priveşte natura cât şi cunoaşterea, dominaţia principiului pur al imanenţei” 5 . Secolul al XVIII-lea este atât unul filosofic, cât şi unul autodenumit „natural-ştiinţific”6. Prin contrast, secolul al XIX-lea în prima parte, mai ales, resimte o criză a acestui mod de gândire. Ştiinţa separată de religie dobândeşte o putere prea mare, aproape la fel de mare cu cea pe care a avut-o mai demult religia care subordonase ştiinţa. Secolul XIX aduce orientarea către valorile sufleteşti. Această orientare a fost percepută deja de unii gânditori ai secolului iluminist, J. J. Rousseau fiind cel mai bun exemplu. În iluminism, este mult mai importantă acţiunea decât refugiul din faţa acţiunii sau sustragerea prin scris de la confruntarea cu lumea. Recunoaştem aici fermentul cel mai important care va schimba pe nesimţite faţa romanului european. Direcţia idealistă a romanului îşi găseşte o soluţie prin acţiune, ea nu mai trebuie să fugă în zona idealismului pur. Acţiunea este şi un mod de a pătrunde în realitate, de a nu rămâne doar pe terenul imaginaţiei, imaginaţie care poate să prelungească un joc la nesfârşit, aşa cum fusese în romanul baroc. Pe de altă parte, această tendinţă spre raţiune şi spre acţiune poate intra în conflict cu sentimentul. Romanul clasicist al doamnei de La Fayette, un roman care aduce o formulă înnoitoare, nu mai este un roman în genul epopeii în proză, arată că şi dragostea se poate naşte din principii.
4
Ernst Cassirer, Filosofia Luminilor, traducere şi tabel cronologic de Adriana Pop, postfaţă de Vasile Muscă, Piteşti, Paralela 45, 2003, p. 56. 5 Ibidem, p. 56. 6 Ibidem, p. 57.
14
Cea mai interesantă opinie pentru împăcarea acestor tendinţe o are iluministul născut la Geneva, în Elveţia, din părinţi refugiaţi francezi, Jean Jacques Rousseau. Este cel mai important anticipator al romantismului în ce priveşte proza de idei, alături de Denis Diderot. Se descoperă că romanul nu trebuie să fie doar o călătorie exterioară, o relatare a unor aventuri care se împletesc unele din altele. Romanul trebuie să fie şi o călătorie în interiorul omului. La început, după cum vedem din Confesiunile lui Rousseau, această călătorie ia forma descrierii propriei vieţi. Dar este o cu totul altă interpretare a identităţii. Rousseau se întreabă cine este el cu adevărat, iar formaţia sa filosofică îl ajută să găsească noi întrebări, noi relaţionări cu lumea. Kant cunoştea anumite scrieri şi opinii ale lui Rousseau, care l-au ajutat să îşi creeze sistemul său filosofic. Rousseau respinge ipocrizia în ce priveşte oglinda propriei persoane. Denis Diderot respinge ipocrizia care se pretinde că respectă legea morală. Cert este că romanul devine o specie care poate cuprinde mai mult, iluminiştii aveau preocupări enciclopedice, de filosofie, de estetică, de ştiinţe ale naturii, de pedagogie, de muzică, pictură, sociologie, de critică literară. Poziţia lor nu mai poate fi doar una pasivă, nici nu îşi doresc cunoaştere de dragul cunoaşterii. Ei se întreabă, atât în Irlanda (Swift), în Anglia, cât mai ales în Franţa, cum va putea trăi omul cu atâta nedreptate în jur şi cum se poate găsi o soluţie pentru eliberarea oamenilor de sub tiranie. Poziţia iluminiştilor este una a lucidităţii, iar această poziţie este esenţială pentru viitorul romanului. Parcă nici nu se mai poate trăi doar în sfera întâmplărilor rupte de realitate. Când acest lucru se petrece, atunci apare o întreagă literatură fantastică, în romantism. Se poate observa acest fenomen prin care refugiul devine total, prin fantastic, dar este în acelaşi timp şi căutarea altei lumi. Sentimentele nu sunt în conflict cu raţiunea la Rousseau, care are altă concepţie decât clasicii. Ele sprijină raţiunea şi raţiunea se sprijină pe ele. Întâlnim aici o concepţie foarte modernă. Probabil de aceea Rousseau a reuşit o distanţare de iluminism, înspre romantism, chiar de pe poziţii iluministe. Romanul său sentimental şi epistolar Julia sau Noua Heloisă 7
vorbeşte foarte mult despre stări, despre emoţii pe care le analizează, despre tendinţe
7
Întrucât nu am găsit o traducere a acestei cărţi în limba română, am folosit traducerea în limba engleză, realizată de Philipe Stewart şi Jean Vache: J. J. Rousseau, Julie or the New Heloise, Letters of Two Lovers Who Live in a Small Town at the Foot of the Alps, translated by Philipe Stewart and Jean Vache, Darmouth College, 1997
15
contradictorii ale sufletului pe care încearcă să le împace. Acest roman va fi urmat de celebrul roman al lui Goethe, care şi l-a luat ca model pe Rousseau pentru Suferinţele tânărului Werther. Romanul lui Lermontov, Un erou al timpului nostru, este un roman psihologic al unei noi tipologii. Această nouă tipologie constatăm că a apărut într-un răstimp de un secol, între personajul libertinului Lovelace conturat de Richardson în romanul Clarissa şi inadaptatul romantic, suferind de răul secolului. Ambiguităţile care au fost intuite de Rousseau sunt duse mai departe de Lermontov. Pentru el Prefaţa este ca o armă cu două tăişuri şi în acest sens el îi anunţă pe scriitorii moderni, cu tendinţe spre nihilism. Pe de altă parte, prin Lermontov se poate constata trecerea spre acea direcţie a romantismului care evoluează înspre existenţialismul lui Kierkegaard. Atât Lermontov cât şi Kierkegaard se întreabă asupra rolului individului în societate, pentru a respinge societatea în numele individului. Cu acest scepticism, se poate constata că direcţia idealistă a romanului ia sfârşit, aproape odată pentru totdeauna. Romanul va fi mai preocupat de aici înainte de angoasele individului, de zonele ascunse ale fiinţei umane pe care societatea nu le poate influenţa. Dacă Richardson era creatorul romanului sentimental, iată că Lermontov este creatorul unui tip de erou anti-sentimental. Aşadar, relaţia roman-burghezie este una care trebuie urmărită pentru a vedea transformările romanului de analiză psihologică, un roman care evoluează de la romanul sentimental al iluminismului la romanul anti-sentimental al maladiei individualismului. Eroul este incapabil de a-şi mai găsi fericirea. Următoarele trei capitole din partea a doua a lucrării sunt axate pe evoluţia romanului de analiză psihologică, pe analiza
marilor aspecte ale transformării romanului în epoca
propusă: iubirea; omul ca fiinţă morală şi psihologia în roman; eul şi lumea. Am dedicat astfel trei capitole acestor transformări ale romanului. Tema iubirii, din Capitolul al III-lea, este strâns împletită chiar cu structura romanului, a urmări fericirea unei perechi de îndrăgostiţi este o temă care ţine cititorul cu sufletul la gură. Dacă în romanul sentimental al lui Richardson, Pamela, iubirea nu avea un rol atât de important pentru auto-cunoaştere, era vorba mai mult de virtute, în schimb în romanul lui Musset, Confesiunea unui copil al secolului, iubirea înseamnă, totodată, adâncirea propriei conştiinţe. Trecerea de la iluminism la romantism reflectă această schimbare. Ne poate surprinde faptul că în romanul sentimental al lui Richardson este vorba cel mai puţin despre iubire. Pare a fi o contradicţie între eticheta aplicată romanului şi conţinutul său, scris sub forma unor scrisori. Unii critici şi romancieri, precum este cazul lui Henry 16
Fielding(1707-1754) au mers până într-acolo încât au văzut în comportamentul Pamelei o manipulare intenţionată a fetei faţă de intenţiile unui bărbat, manipulare exercitată nu pentru a respecta nişte principii, ci pentru a se căpătui, pentru a pune mâna pe un bărbat de condiţie socială superioară. În acest sens el a scris Shamela, una din cele mai bune parodii ale literaturii engleze, roman scris tot sub formă de scrisori, dar din care aflăm intenţiile adevărate ale Shamelei. De exemplu, când stăpânul o ia de mână, Shamela comentează că s-a prefăcut timidă: “then he took me by the Hand, and I pretended to be shy” 8 . Dacă teza virtuţii, a fetei binecrescute, care îşi păstrează principiile, poate fi mai uşor demontată în romanul Pamela, în schimb, în mai complexul roman al lui Richardson, Clarissa, castitatea eroinei ţine de structura ei interioară. În acest sens, ea nu se confruntă cu un băiat obişnuit, ci cu un seducător fără scrupule, tensiunea interioară a romanului este mult mai mare. Întregul univers moral al secolului îşi face simţită pecetea în acest roman. Religia o defineşte ca trăire pe Clarissa, ea este liberă în această opţiune pentru religie şi nu este sclava unui bigotism impus din exterior. Moralitatea ei nu este moralitatea fetei de la ţară, ci este însăşi gingăşia femininului care are nevoie de dragoste înainte de a se dărui. Seducătorul Lovelace, după cum îi arată şi numele, pronunţat la fel ca şi love-less, adică „fără dragoste”, nu-i oferă tocmai dăruirea sufletească de care Clarissa are nevoie, ci îi oferă seducţia. Clarissa este unul din primele romane ale literaturii universale care aartă că seducţia şi dragostea se exclud reciproc. Pe urmele lui Richardson, romancierul francez Laclos va scrie în Legăturile primejdioase, cel mai tensionat şi cel mai rafinat roman despre seducţie al secolului său. Suferinţa în iubire este prezentă sub forma unei crize a conştiinţei în romanul Suferinţele tânărului Werther de Goethe. Este un roman emblematic pentru epoca sa. Eroul se sinucide, nu ştim cărui motiv să-i atribuim această sinucidere. Să fie vorba de iubire, să fie vorba de înfrângere, de neputinţa de a mai trăi altfel decât după propriul ideal? Să fie chiar puterea aceasta a idealului mai mare decât puterea eului de a-l stăpâni? Romanul primeşte acum dreptul de a avea ca obiect suferinţa generalizată, suferinţa fără nume, de a se preocupa de această zonă abisală. Prin acest roman al lui Werther se produce o altă fugă de realitate: fuga de realitatea exterioară pentru a trăi în realitatea interioară. Poate pentru prima dată, în 1774, un erou de roman nu recurge la utopie pentru a scăpa sau pentru a se sustrage realităţii, adică nu recurge la distragerea de la realitate, ci recurge la explorarea propriilor pasiuni, la înţelegerea lor.
8
Henry Fielding, Shamela, vezi textul pe http://ethnicity.rutgers.edu/~jlynch/Texts/shamela.html
17
De la călătoria şi aventura prezente în romanul grec, se ajunge la iubirea ca proiecţie. Bolnav de răul veacului, Octav, alter-ego-ul lui Musset, are o luciditate maximă în ce priveşte neliniştile veacului său, el nu se lasă păcălit de mitul lui Napoleon, în schimb vrea să se lase iluzionat în iubire, i se pare că existenţa nu-şi are rostul dacă substituie iubirea cu cariera sau cu alte pasiuni. Recunoaştem astfel transformările pe care le-a adus romantismul asupra percepţiei omului, văzut ca o fiinţă ale cărui pasiuni sunt mai importante decât realizările în societate. Celălalt aspect major al metamorfozei romanului de analiză psihologică, prezentat în Capitolul al IV-lea, este al psihologiei în conexiune cu legea morală. Romanul se încumetă să cuprindă toate aceste problematici. Romanul lui Diderot, Călugăriţa, ilustrează falsitatea legii morale atunci când nu ţine cont de libertatea individului. Şi acest roman este scris tot ca un roman epistolar. Recunoaştem în acest roman figura luminoasă a călugăriţei din vocaţie, prima stareţă a Suzannei, care din păcate moare curând, lăsându-şi protejata expusă multor vicisitudini. Înţelegem că Diderot nu se manifestă împotriva vieţii spirituale, nici împotriva credinţei în Dumnezeu. Însă Diderot reconstituie cel mai bine psihologia aberantă care se instituie într-o mănăstire în rândul călugăriţelor private de libertate, care nu au suficientă credinţă şi îmbrăţişează cultul monahal din cu totul alte pricini. Astfel, ele exercită asupra tinerei Suzanna tot felul de presiuni şi se poartă cu o cruzime nemaipomenită, nedemnă de straiul monahal. Frustările pe care le trăiesc în urma privaţiunii cele care nu au posibilitatea să se înalţe spiritual, prin propria credinţă, ne amintesc de cele ale torţionarilor în raport cu victimele lor. Este cutremurător momentul în care Suzanna, după ce a fost împinsă cu forţa spre mănăstire de către propriii părinţi, ajunge să caute dovezi ale jurământului depus. Ea s-a simţit atât de străină în timpul ceremoniei, încât nici nu mai ştie dacă totul a fost aievea sau a fost un coşmar, le cere celorlalte călugăriţe să-i povestească cum a fost şi cere dovada palpabilă a faptului că a avut loc o schimbare de identitate care ar trebui să fie atât de puternică, în timp ce cu ea, în interior, nu s-a petrecut nimic. Deducem apoi că mama sa a zămislit-o cu un alt bărbat, iar metoda de a o ţine în mănăstire, ca într-o închisoare, este metoda de a se spăla pe mâini de păcatul comis. Bigotismul mamei este în contrast cu dorinţa de libertate a fetei, o dorinţă care nu înfierează dorinţa autentică, ci doar îşi cere dreptul la liberă alegere a destinului său. Mai mult decât despre orice, acest roman vorbeşte despre lanţurile, despre robia în care individul s-a obişnuit să trăiască. Dacă romanul în iluminism satirizează şi înfierează această realitate a vremii, lipsa de libertate pentru o tânără fată în a-şi alege destinul, ulterior lucrurile se vor schimba. Vedem că
18
romanul în romantism nu mai este preocupat de situaţii atât de precise, vedem că o anume libertate a temelor literare, a omului de a-şi hotărâ destinul, a fost deja câştigată. Dacă vrem să identificăm personalitatea artistică a unui autor şi gânditor care să fi fost cu adevărat precursorul romantismului, prin mai multe tendinţe ale operei sale, două nume ne vin numaidecât în minte: Goethe şi Jean Jacques-Rousseau. Ei sunt personalităţile creatoare care au realizat cu adevărat trecerea de la iluminism la romantism. De aceea, am analizat şi romanul Julia sau Noua Heloisă, din păcate de negăsit în româneşte, aşa că am folosit ediţia engleză. Este un roman definitoriu pentru punctul de vedere dezbătut în această teză. Julia este îndrăgostită de preceptorul ei, Saint-Preux. Fiind baroneasă prin titlu, nu se poate căsători cu un om de o condiţie mai umilă. Rămasă însărcinată, Julia pierde copilul, iar mama ei moare de durere descoperind adevărul despre cei doi îndrăgostiţi, descoperind ceea ce ei au ascuns. În această situaţie, Julia nici nu se sinucide, ca Werther, nici nu fuge cu bărbatul iubit, ci găseşte o soluţie mai paradoxală. Trece peste iubire, îşi reprimă sentimentele, preferând să nu le mai facă rău celor din jurul ei. Acceptă să se căsătorească cu un bărbat pe care nu-l iubeşte, cu Wolmar, ales de tatăl ei. Mai mult chiar, regăseşte pacea căsătoriei, regăseşte anumite bucurii tihnite. A trecut peste pasiunea vieţii ei, s-a împăcat cu soarta. Dragostea din tinereţe va fi preceptorul, pedagogul copiilor ei, iar relaţiile între cei trei, între Julia, SaintPreux şi Wolmar sunt bazate pe o prietenie adâncă şi sinceră. Eroina acestui roman este opusul eroinei care face o melodramă din propria viaţă. Învinsă de pasiunea iubirii, Julia alege totuşi să nu fie o biată victimă a pasiunii sale, se poate împăca cu soarta. Ea poate face acest lucru pentru că se bazează pe raţiune într-un fel firesc, al armoniei dintre raţiune şi pasiune. Este genul de eroină care nu ar putea fi foarte admirată de cititori în epoca romantică, pentru că atunci pasiunea era idealizată, era mai presus de orice. Julia poate să împace tendinţele contrare din fiinţa ei printr-o înţelegere superioară. Ea reflectă concepţia lui Rousseau despre om. În Confesiunile sale, Rousseau se dezvăluie ca un eu romantic, un eu care prin scris îşi cercetează propria conştiinţă. Capitolul V, Eul şi lumea este destinat felului în care romanul îşi câştigă autonomia ca specie. Rolul prefeţelor, modalitatea de adresare a autorului către cititorii săi reflectă această schimbare. Cititorul devine un receptor tot mai privilegiat al unui punct de vedere. Jaap Lintvelt ilustrează tipurile homodiegetice şi heterodiegetice care se nasc din această interacţiune.
19
Prin multitudinea de factori care generează schimbarea societăţii şi a literaturii de la iluminism la romantism, romanul devine un gen tot mai curajos. Romanul de analiză psihologică rezolvă în această perioadă una din crizele majore care i-ar fi putut periclita evoluţia: conflictul romancierului cu realitatea. Idealismul care se resimte ca direcţie încă din romanul antic ar fi putut duce la un roman ca un joc al imaginaţiei care se repetă pe sine la nesfârşit, fără nici o legătură cu realitatea. Romanul ar fi eşuat atunci într-o utopie care ar fi plăcut unui public, dar nu ar fi dezvăluit nimic nou despre fiinţa umană. În schimb, romanul, gen legat de ascensiunea burgheziei, a ales o altă cale: să evite confruntarea cu realitatea exterioară, dar descoperind-o pe cea interioară. Aşadar, romanul a ales să nu se menţină la nesfârşit pe calea fugii de realitate, cu neajunsurile ei, ci să exploreze efectele acestor neajunsuri asupra realităţii interioare. În final, după scurte concluzii la sfârşitul fiecărui capitol, putem spune că Ipostaze ale romanului european de analiză psihologică şi-a propus şi a reuşit o primă examinare unitară a evoluţiei istorice şi estetice a romanului de analiză psihologică din antichitate până la romantism inclusiv. Lucrarea de faţă nu are pretenţia de a epuiza subiectul, căci, aşa cum susţine Adrian Marino, “înţelegerea unui discurs nu poate fi niciodată o operaţiune încheiată9”. Atât fenomenul romanului psihologic de analiză privit în ansamblu, cât şi problematica sa privită în particular, conform evoluţiei sale, în mod implicit, trezeşte noi întrebări şi, prin urmare, deschide noi căi de investigare şi lasă loc pentru cercetări ulterioare.
9
Marino, A. Hermeneutica lui Mircea Eliade, Cluj, Editura Dacia, 1986, p. 296.
20
BIBLIOGRAFIE
A. BELETRISTICĂ
1. Jane Austen, Elinor şi Marianne, traducere de Carmen-Liliana Mareş, Editurile Universul, Calistrat Hogaş, Bucureşti, 1993. 2. Chariton, Chaireas şi Callirhoe; Longos, Dafnis şi Cloe, Ed. Univers, Buc., 1999 3. Longos, Dafnis şi Cloe, Traducere, prefaţă şi note de Petru Creţia, Ed. Univers, 1999 4. Longos, Dafnis şi Cloe; Heliodor, Teagene şi Haricleea, Ed. Minerva, Buc., 1970 5. Madame de La Fayette, Principesa de Clèves, în româneşte de Demostene Botez, Ed. Humanitas, Buc., 1992 6. Madame de La Fayette, Principesa de Clèves; Benjamin Constant, Adolphe, Ed. Eminescu, Buc., 1973 7. Madame de La Fayette, Principesa de Montpensier, Zaide, Principesa de Clèves, Ed. Univers, Buc., 1984 8. Samuel Richardson, Clarissa: Or the History of a Young Lady, Penguin Books, 1985 9. Denis Diderot, Romane (Călugăriţa, Nepotul lui Rameau, Jacques Fatalistul), Traducere, note şi prezentări de Gelu Naum, Cuvânt înainte de Valentin Lipatti, Elu, 1963 10. Denis Diderot, Călugăriţa, Nepotul lui Rameau, Ed. Minerva, Buc., 1972 11. Denis Diderot, Călugăriţa, Ed. Paralela 45, Buc., 2005 12. Jean-Jacques Rousseau, Ouevres complétes 2, La nouvelle Héloïse, Paris, Gallimard, 2000. 13. J. J. Rousseau, Julie or the New Heloise, Letters of Two Lovers Who Live in a Small Town at the Foot of the Alps, translated by Philipe Stewart and Jean Vache, Darmouth College, 1997. 14. Jean-Jacques Rousseau, Contractul social, Ed. Mondero, Buc., 2007 15. Johann Wolfgang Goethe, Suferinţele tânărului Werther, Prefaţă de Zoe DumitrescuBuşulenga, Espla, Buc., 1960 16. Johann Wolfgang Goethe, Suferinţele tânărului Werther, Ed. Mondero, Buc., 2000 21
17. René Chauteaubriand, Atala, René, Aventurile ultimului abenceraj, Traducere de G. Marcuson, Cuvânt înainte Tudor Olteanu, Ed. Univers, Buc., 1973 18. Etienne de Sénancour, Obermann. Roman epistolar, Traducere de Em. Serghie, Prefaţă de Al. Dimitriu-Păuşeşti, Ed. Minerva, 1971 19. Benjamin Constant, Adolphe, Prefaţă de Şerban Cioculescu, Elu, Buc., 1964 20. Doamna de La Fayette, Principesa de Clèves; Benjamin Constant, Adolphe, Ed. Eminescu, 1973 21. Doamna de Staël, Scrieri alese, Traducere, studiu introductiv şi aparat critic de Irina Mavrodin, Buc., Elu, 1967 22. Alfred de Musset, Confesiunea unui copil al secolului, Traducere Valentina Grigorescu, Prefaţă şi tabel cronologic Sanda Stăvrescu, Ed. Minerva, 1972 23. George Sand, Lélia, Ed. Leda, 2004 24. A.S. Puşkin, Evgheni Oneghin. Roman în versuri. În româneşte de George Lesnea, Ed. Cartea Rusă, 1955 25. A.S. Puşkin, Evgheni Oneghin, Prefaţă de Perpessicius, Buc., Epl, 1967 26. A.S. Puşkin, Evgheni Oneghin, Ed. Litera, Chişinău, 2002 27. M.I. Lermontov, Un erou al timpului nostru, Ed. Cartier, 2003 28. M.I Lermontov, Un erou al timpului nostru, Ed. Romhelion, 1992
B. ISTORIE, TEORIE ŞI CRITICA LITERARĂ
1. Albérès, R.-M., Istoria romanului modern, traducere de Leonid Dimov,Prefaţă de Nicolae Balotă, Elu, Bucureşti, 1968 2. Angelescu, S. , Portretul literar, Editura Univers, 1985. 3. Anixt, A., Istoria literaturii engleze, Ed. Ştiinţifică, Buc., 1961 4. Antal, Frederik, Clasicism şi romantism, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976, 5. x x x Antologia nuvelei fantasticwe, Ed. Univers, 1970 6. x x x Arte poetice. Romantismul, Ed. Univers, 1982 7. Assunto, Rossario, Universul ca spectacol. Arta şi filosofia Europei baroce, trad. de Florina Nicolae / postfaţă de Ion Frunzetti. - Bucureşti : Meridiane, 1983. 8. Auerbach, Erich, Mimesis. Reprezentarea realităţii în literatura occidentală, Polirom, Iaşi, 2000, 9. Bachelard, Gaston, Psihanaliza focului, Editura Univers, Bucureşti, 1989,
22
10. Bahtin, Mihail, Probleme de literatură şi estetică, prefaţă de Marin Vasile, traducere de Nicolae Iliescu, Bucureşti, Editura Univers, 1982, 11. Balotă, Nicolae, Literatura germana de la Sturm-und-Drang la zilele noastre, Editura Dacia, 2002, 12. Balotă, Nicolae, Literatura franceză: de la Villon la zilele noastre,, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2008, 13. Barbu, Nicolae, Valori umane în literatura greacă, ELU, Bucureşti, 1968 14. Barthes, Rolland, Gradul zero al scriiturii, în Poetică şi stilistică - Orientări moderne, traducere de Mihai Nasta si Sorin Alexandrescu, Bucureşti, Editura Univers, 1972 15. Barthes, Roland, Gradul zero al scriiturii, Editura Cartier, 2006, 16. Béguin, Albert, Sufletul romantic si visul, Editura Univers, Bucureşti, 1970, 17. Bercescu, Sorina, Istoria literaturii franceze, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1970, 18. Bielinski, V., G., Opere complete, Editura Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., în Vol. IV, Moscova, 1954, 19. Boldea, Iulian, Literatură comparată, Suport de curs, 1998, 20. Boşca, Teodor, Poezia preromantică în Anglia, Franţa, Germania, Italia şi Spania, ediţie îngrijită de Laszlo Alexandru, Cluj, 2007 21. Buciu, Marian, Victor, O poetică istorică şi antropologică a romanului, Revista România culturală, Nr. 4, 2005. 22. Buzatu, Alina, Introducere în Teoria literaturii, note de curs, Editura Ovidius University Press, Constanţa, 2001, 23. Călin, Vera, Romantismul, Editura Univers, Bucureşti, 1970, 24. Călin, Vera, Fantasticul romantic, Editura Societatea de Ştiinţe Filologice, Bucureşti, Antol. 1971, 25. Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Aristarc, Oneşti, 1998 26. Călinescu, G. , Condiţia romanului, în volumul Ulysse, Editura pentru literatură, 1967 27. Călinescu, G., Impresii asupra literaturii spaniole, F.R. 28. Călinescu, G.; Călinescu, Matei; Marino, Adrian; Vianu, Tudor, Clasicism, Baroc, Romantisn, Ed. Dacia, Cluj, 1971 29. Călinescu, Matei, Cinci feţe ale modernităţii, Editura Univers, 1995. 30. Cervinschi, Elena, Lermontov în România, Editura Minerva, Bucureşti, 1987, 31. Cizek, Eugen, Istoria literaturii latine, vol. II, Bucureşti, Soc. Adevărul, S.A., 1994, 32. Cizek, Eugen, Evoluţia romanului antic, Editura Univers, 1975. 23
33. Cizek, Eugen, Romanul grec, Vol. I. Ed Univers. Bucureşti, 1980. 34. Cizek, Eugen, Prefaţă la Terenţiu-Seneca, Bucureşti, 1966, 35. x x x Clasicii literaturii ruse, Ed. Cartea Rusă, 1956 36. Costăchel, Valeria, M. Lermontoff, Convorbiri literare, 1940, nr. 5, 37. Constantinescu, Pompiliu, Consideraţii asupra romanului românesc (1928), în Scrieri, vol. 6, Editura Minerva, 1972. 38. Creţulescu, Ioan, Mutaţiile romanstismului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, 39. Cristea, Valeriu, Modestie şi orgoliu, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1984, 40. Crişan, C., Mihaila, R., G. Volceanov (coord.), Prelegeri de literatură engleză, vol. I, Ed. Fundaţiei România de Mâine, 2007 41. Crohmălniceanu, Ovid, Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, Editura Cartea Românească , Bucureşti, 1984, 42. Daix, Pierre, Şapte secole de roman, E.L.U., 1966 43. Dan, Sergiu Pavel, Povestirile în ramă, Ed. Paralela 45, 2001 44. Derşidan Ioan, Iconi şi literatură, Ed. Univers Enciclopedic, Buc., 2002 45. Derşidan Ioan, Catilinari şi imperatori, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2010 46. Descartes, René, Principiile filosofiei, traducere, studiu introductiv şi notă biografică de Ioan Deac, Bucureşti, Editura Iri, 2000, 47. Diderot, Denis Texte filozofice, în vol. Materialişti francezi din sec. al XVIII-lea, Bucureşti, 1954, 48. Dima, Al., Romantismul European în Trăsăturile lui Dominante, Editura Societatea de Ştiinţe Filologice, Bucureşti, Antologie, 1971, 49. Dimitriu-Păuşeşti, Alexandru, Curs de istoria literaturii franceze, sec.XX, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1968. 50. Drimba, Ovidiu, Istoria literaturii universale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970 51. Drimba, Ovidiu, Istoria literaturii universale, I-III, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968-1971. 52. Dumitriu, Dana, Ambasadorii sau despre realismul psihologic, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1976, 53. Endel, Leon, The Psychological Novel, (1900 - 1950), Ed. Rupert Hart- Davis, London, 1955, 54. Engels, F.; Marx, K., Despre artă şi literatură, E.P.L.P. 1953.
24
55. Folkierski, Wladislaw, Între clasicism şi romantism, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988, 56. Frazer, George, Creanga de Aur, Minerva, Bucharest, 1980. 57. Friedrich, Hugo, Structura liricii moderne, E.P.L.U., Bucureşti, 1961. 58. Gane, Tamara, Lermontov, Editura Tineretului, Bucureşti, 1963, 59. Ghidirmic, Ovidiu: Camil Petrescu sau patosul luciditãţii, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1975. 60. Grigorescu, Dan, Introducere în literatura comparată, Editura Teora, Bucureşti, 1991 61. Gundolf, Friedrich, Goethe, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, 62. Hugo, Friedrich, Structura liricii moderne, Elu, 1961 63. Ibrăileanu, G., Creaţie şi analiză, în vol. Studii literare, Editura Tineretului, Bucureşti, 1968, 64. Ibrăileanu, G., Note şi impresii, în Opere, Vol. 2, Ed. Minerva, 1975, 65. Ion, Angela, Histoire de la littérature francaise, E.D.P., 1982 66. Iosifescu, Silvian, Descoperirea cunoscutului : Negruzzi, Stendhaliana, Mèrimèe, Cehov, Proust, Hogas. Editura, Editura Eminescu, 1986 67. Isac, Dumitru, J. Jacques Rousseau, Editura Tineretului, Bucureşti, 1976, 68. Lanson, Gustave, Histoire de la littérature française des origines â nos jours, Paris, Librairie Hachette et comp., 1961 69. Lăzărescu, Gheorghe, Romanul de analiză psihologică în literatura română interbelică, Editura Minerva, Bucureşti, 1983. 70. Lintvelt, Jaap, Punctul de vedere. Încercare de tipologie narativă, Ed. Univers, 1994 71. Leviţchi, Leon, Istoria literaturii engleze şi americane, Vol. II, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994 72. Loghinovski, E., De la demon la luceafăr. Motivul demonic la Lermontov şi romantismul European, Editura Univers, 1979, 73. Lovinescu, Eugen Istoria literaturii române contemporane, 1900 – 1937, în Scrieri, 6, Ed. Minerva, Bucureşti, 1975, 74. Lukacs, Georg, Teoria romanului. O încercare filosofică privitoare la formele marii literaturi epice, traducere românească de Viorica Niscov, prefaţa de Nicolae Tertulian, Bucureşti, ELU, 1968, 75. Magheru, Paul, Cultură şi literatură rusă, Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2006
25
76. Magheru, Paul, Tratat de literatură universală şi comparată, I-II-III, Editura Universităţii din Oradea, 2001, 2002, 2003 77. Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, Eseu despre romanul românesc, Editura Gramar, Bucureşti, 1998 78. Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997 79. Marinescu-Himu, Maria, Adelina Piatkowski, Istoria literaturii eline, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972 80. Marino, A., Hermeneutica lui Mircea Eliade, Ed. Dacia, Cluj, 1986 81. Maurois, André, Lélia sau viaţa lui George Sand, Ed. Hyperion, Chişinău, 1993 82. Mavrodin, Irina, Romanul poetic (eseu despre romanul francez modern), Bucureşti, Ed. Univers, 1977 83. Mavrodin, Irina. , Spaţiul continuu, Univers, 1972. 84. Mănescu, Clio, Curs de literatură universală şi comparată, secolul al XIX-lea, Romantismul şi Realismul, Tipografia Universităţii din timişoara, 1974 85. Mărgineanu, Nicolae, Psihologie şi literatură, Editura Dacia, Cluj, 2002, 85. Micu, Dumitru, În căutarea autenticităţii, vol. I-II, Editura Minerva, Bucureşti, 1994 86. Moraru, N., Realismul în literatură, Editura Europolis, Bucureşti, 1948, Munteanu, Basil, Istoria literaturii franceze, Editura enciclopedică, Bucureşti, 2004, 87. Munteanu, Romul, Tradiţii şi experiment în roman, în „România literară”, anul XIII, nr. 37, 11 septembrie 1980, 88. Munteanu, Romul, Clasicism şi baroc în cultura europeană din secolul al XVII-lea vol. I, Editura All, Bucureşti, 1983. 89. Munteanu, Romul, Iluminismul şi romantismul european, Ed. Odeon, Buc., 1998 90. Munteanu, Romul; Drimba, Ovidiu, Literatura Universală, anii III-IV, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1968, 91. Mureşan, Camil, Revoluţia burgheză din Anglia, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1964 92. Nabokov, Vladimir, Cursuri de literatură rusă, Editura Thalia, Bucureşti, 2006, 93. Nemoianu, Virgil, Îmblânzirea romantismului, Editura Minerva, Bucureşti, 1998, 94. Olteanu, Tudor, Feţele realităţii romantice în Morfologia romanului european în secolul al XIX-lea. Bucureşti, Univers, 1977, 95. Olteanu, Tudor , Morfologia romanului european în secolul al XVIII-lea, Univers, 1971. 96. Oprea, Galina şi Al., J. J. Rousseau şi L. N. Tolstoi, Editura Univers, Bucureşti, 1976, 97. Parpală, Emilia, Stilistica, Suport de curs, Craiova, 2000, 26
98. Petrescu, Camil, Noua structură şi opera lui Marcel Proust, în Teze şi antiteze, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, 99. Philippide, Al. A., Roman de analiză şi roman pur şi simplu, în Viaţa românească, XXV, nr. 4, aprilie 1933, 100.
Philippide, Al., Puncte cardinale europene. Orizont romantic, Editura
Eminescu, 1973 101.
Philippide, Al., Lermontov şi neliniştea romantică, Viaţa românească, 17, nr. 9,
septembrie, 1964, 102.
Pompiliu, Teodor, Interferenţe iluministe europene, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1984, 103.
Poulet, Georges, Metamorfozele cercului, Editura Univers, Bucureşti, 1987,
103. Protopopescu, Alexandru, Romanul psihologic românesc, Editura Eminescu, Bucureşti, 1978 104.
Ralea, Mihai, Marcel Proust, în Scrieri din trecut. În literatură. Ed. pt.
literatură, 1963 105.
Raymond, Marcel, De la Baudelaire la suprarealism, Editura Univers,
Bucureşti, 1970. 106.
Richard, J.P., Literatura şi senzaţie, Univers, 1980.
107.
Regnier, Gustave, Originile romanului realist, 1912
108.
Rohde, Ervin, Romanul grec, în De la Apolo la Faust, Ed. Meridiane, 1978
109.
x x x Romantismul românesc şi romantismul european. Sesiune ştiinţifică, Sibiu,
sept. 1969. Studii de literatură universală, tom. 15, 1970 110.
Rougemond, Denis, Iubirea şi Occidentul, ediţia a doua, traducere şi note de
Ioana Feodorov, introducere de Virgil Cindea, Bucureşti, Univers, 2000. 111.
Rousset, Jean, Formă şi semnificaţie, Ed. Univers, 2002
112.
Rousseau, J. J., Contractul social, Editura Mondero, Bucureşti, 2007
113.
Sainte-Beuve, Portrete literare, trad. de Şerban Cioculescu şi Pompiliu
Constantinescu, Bucureşti, E.L.U., 1967, 114.
Sanders, Andrew, Scurtă istorie Oxford a literaturii engleze, Ed. Univers, Buc.,
1997. 115.
Simuţ, Ion, Diferenţa specifică, Ed. Dacia, 1982.
116.
Simuţ, Ion, Rebreanu dincolo de realism, Biblioteca Revistei Familia, 1997.
117.
Simuţ, Ion, Reabilitarea ficţiunii, Ed. Inst. Cultural Român, 2004.
27
118.
Siskina, A., Despre analiza psihologică în proza postbelică, Editura de Stat
pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1955. 119.
Stoica, Cezar, Lermontov, în Gazeta cărţilor, anul IV, nr. 11 - 12, Ploieşti, 15 -
31 ianuarie, 1935. 120.
Straje, Mihail, Dicţionar de pseudonime, Bucureşti, 1973.
121.
Thibaudet, Albert, Fiziologia criticii, Editura E.P.L.U., Bucureşti, 1976.
122.
Tighem, Paul van, Literatura comparată, traducere de Alex Dima, Elu, 1966.
123.
Todorov, Tz., Introducere în literatura fantastică, Ed. Un ivers, 1970.
124.
Vianu, Tudor, Filozofie şi poezie, Editura enciclopedică română, Bucureşti,
1971. 125.
Vianu, Tudor, Studii de literatură universală şi comparată, Editura Academiei
Republicii Populare Române, Bucureşti, 1960. 126.
Wellek, R., Istoria criticii literare moderne, tome IV, Editura Univers,
Bucureşti, 1977. 127.
Wellek, R., Warren, A., Teoria literaturii, în româneşte de R. Tinuş; Studiu
introductiv şi note de S. Alexandrescu, Editura pentru literatură universală, 1967.
28
